Primit pentru publicare: 2 aprile 2016
Autor:  Lect. Univ. Dr. Monica BILAUCA, prefațatorul cărții ,,Vraja Cuvântului”
Coperta: în grafică s-a folosit opera pictorului Pierre-Auguste Renoir („Jeunes filles au piano”, 1892)

Arena cărții

Cristina Bâgu Maxim: ,,Vraja cuvântului – poezii”, Ed. Agata, Botoșani-2016

Prefață

Cartea semnată de tânăra poetă Cristina Bâgu Maxim impresionează cititorul prin dragostea pentru cuvânt pe care o transmite, prin vraja exercitată de cuvintele care o întâmpină. Atrag atenţia titluri frumoase,  care reflectă viziunea autoarei despre lume, fundamentată pe mai multe direcţii: dragoste, natură, înstrăinare de sine şi de lume, univers mărunt ş.a. Ne vom opri, în continuare, la câteva dintre poeziile pe care le apreciem ca fiind reprezentative.

Astfel, sub imperiul introspecţiei, se află poezia Amintiri, în care asistăm la renegarea încrederii în propria persoană, dublată de un dor de a se elibera de materie: „Rechem prin amintire/iubirea ta;/mai vreau să cresc prin tine/şi-n umbra ta”. Autoarea se doreşte a fi muza, izvorul de inspiraţie pentru un îndrăgostit: „aş vrea să mai respir prin versuri/în poezia ta”, iar fiinţa se vrea astfel reconstituită prin puterea cuvântului: „Mă regăsesc în tine prin cuvinte/în cerneala ta”. În acelaşi registru este şi poezia Ca într-o sferă, care exprimă nevoia persistentă de a fi cu celălalt („tu doreşti….”), de a dialoga cu un „tu” în care eul poetic să se regăsească. Apar aici totuşi şi versuri care pierd legătura ideatică cu întregul: „vestite printre oameni ce mişcă precum acrobaţii/pe scenele iubirii mici roluri/din poemele cerului/imens şi presărat/cu stele/”. Aceleaşi sentimente sunt exprimate şi în poezia Indiferenţă, în care este descrisă înstrăinarea de iluzia unei lumi cu sens: „M-am plictisit de toate; nu mă recunosc; nimeni nu mă recunoaşte; nimic nu mă mai mişcă/nici arbori/nici flori/nici ape/”. Tema identităţii, pierderea voită a acesteia şi creşterea prin celălalt este ilustrată în poezia M-am prefăcut: „M-am prefăcut în scorbură, tu trebuie să găseşti/ce sunt eu./ M-am pierdut în necunoscutul meu/ajută-mă./M-am pierdut de mine însămi/aş vrea/să mă recunosc.”

De o bună reprezentare se bucură poeziile care aparţin temei iubirii. Reprezentative sunt, în acest sens poeziile: M-am plictisit, în care este exprimată suferinţa, exasperarea de a fi iubită: „M-am plictisit să mă plimb adânc/prin portativele iubirii tale,/să fiu o coardă a viorii/pe care ai lăsat-o/departe,/aici.”. Ideea narcisismului în iubire, a egocentrismului, a sufletului gol, care se iubeşte pe sine în iubirea pentru celălalt este bine ilustrată de poezia Te plimbi:: „Te plimbi în cercuri albe ca nuferii pe lac/În gândul meu iubite să poţi să-mi faci pe plac./Să te iubesc altminteri nu cum acum fac/de mă alint pe mine…ca nuferii pe lac”. Alteori, este exprimată, printr-o interogaţie, ideea de frustrare, nedumerirea în faţa investigaţiilor pe care celălalt le face în iubire. Poezia De ce? este, în acest sens, ilustrativă. Pentru eul poetic, iubirea înseamnă cunoaştere şi nu are nevoie de întrebări, nu se cercetează cu mintea, ci se trăieşte cu inima şi se refuză acestui mod investigativ al iubirii celuilalt: „De ce-ai pătruns în mărul meu? mi-l muşti şi încă nu ştii/de ce /sunt eu/aici?”. Fără mine prezintă o altă ipostază a iubirii, aceea în care eul liric se identifică cu iubitul şi crede că poate citi simţirea celuilalt: „Te-ai simţit/fără mine/ca un arbore pustiu/care a risipit/orizonturile tăcute/sub priviri”. Ideea dominantă care se degajă este aceea că fiinţa ei locuieşte într-un celălalt nevăzut, neştiut: „niciodată să nu uiţi/depărtarea /nu este de ajuns/ca să nu poţi fi/un arbore puternic/fără mine aproape;/exist/fără să ştii/mereu/în sânul tău/în mintea ta/şi-n eul tău/estic/.

Relaţia om-natură este prezentă în câteva poezii, dintre care reţine atenţia poezia Putinţă construită pe opoziţia dintre desăvârşirea naturii – nedesăvârşirea omului: „Sunt mai vorbitoare decât o rocă/imit şi glasul ei/doar formele ei nu le pot cuceri/atât de puţină îmi este/puterea/de a izbuti”. În acelaşi registru tematic este şi poezia Primăvara, în care apare ideea de prospeţime primăvăratică, ce creează senzaţia contopirii ideilor într-una fundamentală: ideea vieţii.

În sfârşit, ilustrativă pentru viziunea autoarei este şi poezia Rugăminte, în care este exprimată admiraţia şi gingăşia faţă de lumea miniaturală, care se cere alintată, „Moş Crăciun te rog s-aduci/O pereche de papuci/Pentru pisicuţa mea/Care doarme pe saltea”. Rima pereche este în acord cu obiectul poeziei: „Pisicuţa mea e albă,/Iar la gât are o salbă/Cu blăniţă mătăsoasă/Şi se face şi mai grasă./