ARHIVA BOTOŞANILOR

SCIPIONE BĂDESCU ÎN SOCIETATEA BOTOŞĂNEANĂ
Autor, Ionel BEJENARU

În cimitirul ,,Eternitatea” din Botoşani, un frumos monument funerar străjuieşte mormântul lui Scipione I. Bădescu (2 mai 1847, Răştolţ – jud. Sălaj – 4 octombrie 1904, Botoşani.) Îi redăm inscripţia – ,,Scipione I. Bădescu, poet – publicist şi fost revizor şcolar. Ridicat prin stăruinţa prietenilor săi şi a Asociaţiei Corpului Didactic Primar din Botoşani – 1930”. Să menţionăm şi numele sculptorului – Pellegrinetti.

Gazetar de marcă, cândva la ,,Timpul” bucureştean, într-o tripletă de aur, cu Eminescu şi Caragiale, Scipione Bădescu a fondat, la Botoşani, ,,Curierul român” (1886-1904), organ politic, comercial, agear şi literar, gazetă de mare popularitate, dar şi de referinţă în domeniu.
Multe ar fi de spus despre Scipione Bădescu – şi promitem să revenim –, acum însă să-l cunoaştem, dincolo de activitatea oficială, adică în societatea botoşăneană, el
fiindu-i unul din principalii animatori. În acest scop, am mai răsfoit odată filele uşor îngălbenite ale romanului ,,Asfinţit de oameni” al scriitorului Ludovic Dauş, la rându-i, fiu al Botoşanilor.

Iată-ne în restaurantul hotelului ,,Moldavie” din Botoşani, patronat de ,,Cucoana Marghioliţa”, sub a cărei veghe alivencile ieşeau întotdeauna minunate, cum tot atât de suculentă îi reuşea friptura de căprioară, vorba lui Scipione – ,,să te lingi pe degete”. În seara aceea era în compania unor bine-ştiute figuri ale protipendadei locale. Una din ele, prinţul Cantacazi(no) vânase căprioara ce avea să facă deliciul meniu-ului. Bădescu, cum altfel, salută momentul – ,,Oh, prinţe drag – împuşcătura / Cu care-ai tras în căprioară, / E trist că o făcu să moară; / Dar noi ce i-am mâncat friptura, / Entuziaşti îţi spunem: ura!”.

Faimoasele baluri ale protipendadei îl aveau mai tot timpul printre invitaţi, pe Scipione Bădescu. Pentru el era şi o datorie de serviciu, cronica – şi ce cronică! – balului urmând să apară a doua zi în gazetă, fapt pentru care ,,lua foarte aferat note”. Şi să nu credeţi că doar atât. Om de spirit, Bădescu întreţinea buna dispoziţie. Damele erau gratulate cu improvizaţiile sale sonore – ,,Coana Maricica, floarea măiastră în rochie albastră; Eleonora Pancu, un cap de meduză, cu zâmbet pe buze (…); Ruxandra Sofian, venerabilă în negru, matroana binefacerii; Silvica Ciulei, toată scântei (…)”. Damele la rându-le, îl curtau. Mde, ce ţi-i şi cu ziariştii ăştia! Una din ele, bunăoară – ,,De două săptămâni n-ai mai dejunat la noi. Ai început să ne fii infidel!”, iar alta – ,,Am plâns citind necrologul pe care l-ai scris la moartea Xeniei Condurachi. Oh, ce pană ai!”. La toate acestea ,,el se scuza, râdea, săruta mâini, promitea să vie la toate dejunurile oferite atât de graţios, iar creionul îi alerga pe cartonaşele cărţilor de vizită pe care le scotea din buzunarul de la piept al fracului şi le băga, de cum le mâzgâlea, în buzunarul de la spate al pantalonilor”.

Când abordând, când abordat, Bădescu intra lesne în dialog cu prietenii. Iată-l, într-o împrejurare, dialogând cu Vangheli, proprietarul moşiei Vorona – ,,- E-adevărat? Ţi-ai gajat recolta la Nathan?/ – Da./ – Rău! foarte rău! / Şi urmându-şi năravul, îşi fortifică părerea cu două versuri, pe-atunci la modă: Când ajungi la Nathan Stern, / Sună a prohod etern… / – Lasă, că n-o să-mi cânte ei prohodul. / – Asta-ţi urez şi eu. Era mai rău de încăpeai pe mâinile lui «Pavalache cel vestit/care târgu-a sărăcit!»”.
Acesta a fost în societatea botoşăneană a vremii (sale), Scipione Bădescu. Altfel, un mare publicist, un bun patriot – vă mai amintiţi ,,Trompetele răsună”? – , un om de atitudine, un prieten adevărat al marelui nostru poet Mihai Eminescu.