ARIPILE DE NISIP

”Și am văzut și am auzit un vultur, care zbura spre înaltul cerului și striga cu glas mare: Vai, vai, vai celor ce locuiesc pe pământ, din pricina celorlalte glasuri ale trâmbiței celor trei îngeri, care sunt gata să trâmbițeze!”
( Apocalipsa, 8, 13)

Se sfarmă clipa în veșnicii de-atâta întuneric din lumină
cum nici o noapte pentru zi n-a fost vreodat’ așa velină,
nici când adâncul de început se răsfăța în cearșaful nopții,
nici când vampiri prin cimitire își sărutau în taină morții,
iar vânători de buburuze trimit gonaci într-un cartuș
s-asmută stelelor sclipirea înspre ghețari cu derdeluș,
acolo speră ca s-o înhațe un vultur renăscut din piatră
ce, spintecându-i nemurirea, nu va lăsa luna să ardă
și, spintecându-i infinitul în bulgări verzi de chihlimbar,
nu va renaște dimineața în buburuza din hambar…

Se prinde vulturul în joc și năpustindu-se în lagună
răpește strălucirea în cioc și în ghearele-i o mătrăgună
ca s-o răstoarne pic cu pic pe gâtul stelelor flămânde,
preacredincioase în Feți-Frumoși cu straie sângerânde,
tăcerea lor crepusculară – complice cu neantul
s-a răstignit într-un pocal când admirau versantul
sperând că nu le-or fi furate perechile de ochi ascunși
printre bordeiele de paie în care hibernează urși…
Din zbor de cuc neprihănit se sparge strălucirea în cioburi
ce se îndreaptă spre zenit unde le-așteaptă clipe în boburi
și încep ținându-se de mână un vals pe derdelușul vieții
unde speranțele-s stăpâne peste regat de nesperat al gheții…
Or, dacă licuricii morții se zbat în cripte încorsetate
de nepăsări și necredințe, de tălmăciri necugetate,
s-ascundă aripile în rouă și visele în trifoiul nopții
pân’ va sosi vultur de treflă… c-așa dictat-au sorții!

Se sfarmă liniștea în tăceri de-atâtea veșnicii ucise
când cete mov de jitniceri aprins-au focul în narcise!
Când ard narcisele în ceruri, și îngerii-s neputincioși,
iar lumânările se închină cu reverențe în pași sfioși,
de-aceea, cioburi de credință și de lumină răpitoare
de trădători, trișori, perverși, de slugi pe ram lingușitoare
vor a se rezidi din stele ce și-au zdrobit eternitatea
de-acel fior pe care-l poartă în cârca Sa divinitatea…
Mătrăguna, de-l primește să-și găsească în ea odihna,
stelelor… s-o beți degrabă, vulturul aduce tihna!

Iară tu, Phoebe-Apollo, vrăjitor de stele moarte, dinspre Zeus – al tău tată și de oameni și de zei, moștenit-ai dintr-odată iubirea sfântă de nimfe și iubirea de femei, de la Leto – ființa blândă, tăcuta zeiță a nopții, fire tainică plăpândă și-a ta mamă iubitoare, harul de citire a sorții pre muritori, pre muritoare…
Din două capete de lume tu dat-ai drumul la doi vulturi să zboare liber după un nume, aripi de foc, aripi de fluturi, s-aducă în cioc frunze de lauri și apa sfântă de Kastalia, învingă în zbor mii de balauri, să se împlinească doar profeția!…
Și scris-au vulturii în piatră cu litere de foc mărunte, scris-au cu cioc, ci nu cu daltă: Delphi e al tău sfânt munte!

”Bine este să aștepți în tăcere ajutorul Domnului.” (Plângeri, 3, 27)
Oh, tu, mare zeu Apollo, ce-ai ucis pe monstrul Pythos, până când a ta săgeată va uita că-i vinovată de-a ucide mamă, tată, va uita de-a sa menire în sirene strămutată?

La Oracolul din Delphi, dacă mergi ca om de rând, ți-or ghici în boabe elfii dar în gând fiindcă în ei nuntesc izvoare de speranță dătătoare când tu, zeu fără onoare, speri în stele căzătoare să te fure din regat!
Cu-al tău arc sculptat din plopi ai ucis temuți ciclopi iar pe noi, de vii, ne îngropi?
Până când va fi iertată clipa ce s-a încumetat ca să pună în lanț de ceară spiritul înfometat?
De ce aripi de la îngeri cad mereu în văi de plângeri dar noi, suflete uitate pe firidă într-o cetate, cărămizi din falsitate, nu îndrăznim a întinde mâna – ciutură pentru fântâna unde numai săptămâna își trimite zilele să-și cate copilele care-au fost de zei răpite?
Zboară pană după pană de la îngeri din pulpană și se face în ceruri rană însă noi ne punem mască să nu ne lovească, batem din copite… or fi otrăvite?

Pe muntele Citeron, cu picioarele rănite, de destin legate, când surghiun s-a ordonat ne-am abandonat și cântec de jale noi n-am fredonat, n-am făcut cântări de cuc, rugăciuni de eunuc și nici crime de haiduc, nu ne-am îmbrăcat în sac, n-am strâns lacrimi în rucsac, nu ne-am pus cenușă în cap…
Oare, zeii înfuriați știu că suntem speriați de umbre stinghere din copaci tăiați și-au trimis iscoade, ne-au întins năvoade, îndurări să cerem de la un casap?
Orișice pedeapsă ne va fi trimisă de la Dumnezeu!…
dar atunci de unde frica în noi pătrunde, ființe muribunde, și ucide în taină precum o liană pui de lidiană?
Orișice greșeală ne va fi iertată și răscumpărată doar de Dumnezeu!…
pentru ce, atuncea, nu ne răzvrătim, pentru ce în lanțuri ne îndrăgostim și tragem obloane când lumina lunii cade pe icoane? Cerem noi canoane?

”Și am auzit glas mare, din templu, zicând celor șapte îngeri: Duceți-vă și vărsați pe pământ cele șapte cupe ale mâniei lui Dumnezeu!” (Apocalipsa, 16, 1)

Șapte! Urgii – semnele înfrângerii aduse de îngerii pe care-i vânduse unul dintre noi pe fuse:
buba rea, ucigătoare i-a lovit pe-aceia care se închinau chipului fiarei și-aveau semnul ei;
marea care plânge, lacrimi, hăuri, sânge ca de mort, orișice suflare se-ntrupează în floare;
râuri și izvoare, păsări călătoare, veacul ăst’ de curge, inimi triste murge;
arșiță dogoritoare ce-a gândit ca să omoare vis de ursitoare;
întuneric fără vrere, limbi mușcate de durere, omul – o părere;
Eufrat, râul care a secat când a-ncălecat împărat după împărat de la Răsărit de Soare, zi de sărbătoare;
cupa vărsată în văzduh, binecuvântări de Duh:
”S-a făcut!”… cutremur de temut, fulgere și vuiete, țipete și tunete, grindină în surdină, lumină divină!

Șapte! Zilele din săptămână se roagă ca să rămână în suflet fecioare lângă o bătrână și să nu-și piardă speranța când va hotărî instanța de-a mări distanța, și să nu-și piardă puterea de a-și da cu părerea…
Luni, marți, miercuri, vineri, sâmbătă, duminică – firea lor destoinică, s-au rugat de un trifoi să trimită la război zi ce cântă din oboi, să moară ziua de joi!
Zilele din săptămână se țin strâns de mână și nu se dărâmă nici cu vreo fărâmă templul lui Apollo, nu sunt supărate c-au făcut păcate, nu stau izolate, ci se scaldă în mare când primesc chemare de la delfini solo ca să joace pollo!

Șapte! Păcatele capitale nu-ți aduc viață în spitale, ci moarte degrabă… mergi de te întreabă:
dacă ai fost mândru mereu și-ai ucis în empireu credincios, păgân, ateu?
dacă ai iubit arginții când plângeau tăcut părinții și rugau în taină sfinții să te ierte prinții?
dacă doar în desfrânare ai aflat iertare de la lumânare?
dacă ai invidiat pe cel sărac și bogat, pe cel binecuvântat, pe mort când a înviat?
dacă lăcomia ți-a furat făclia ce ți-o trimisese în taină iasomia?
dacă fost-ai mânios pe câinii rozând un os, pe fusul de tors?
dacă lenea ți-a fost leac dintru început de veac și n-ai pus o ață în ac?

Șapte! Sfintele Taine de har divin prin care omul-pelin intră în Biserică dintr-o ușă sferică, unde se sfinţeşte în gând și trupește:
Botezul – prima ta haină, n-ai știut că e o taină prin care Domnul te cheamă?
Mirungerea – ”Pecetea darului Sfântului Duh, Amin”, mărturisirea ta de adevărat creștin!
Euharistia – Sfânta Împărtășanie cu Trupul și Sângele Mântuitorului, Fiul Creatorului!
Spovedania – așa te desăvârșești când păcate creștinești tu mărturisești, află cine ești!
Hirotonia – taina în care preoția naște armonia și-al tău suflet prigonit fi-va mântuit!
Cununia – tu, bărbat, și tu, femeie, să nu pierdeți sfânta cheie, nu vi-o fure vreo scânteie!
Maslul – preoți șapte slujind ceasul, untdelemn și lumânări, făină și închinări
pentru cei bolnavi, împărați și sclavi!

Șapte! Laude bisericești, după numărul darurilor Duhului, tu de car’ te învrednicești?
Care ceas din zi, din noapte îți aduce pacea în șoapte și parfum de mere coapte?
Care oră dintr-o zi se preface în ciocârlii – cântec pentru-ai tăi copii?
Care clipă însetată s-a oprit la tine în prag și i-ai dat din bolu’ți apă, n-ai lovit-o c-un ciomag?
Îți mai amintești chemarea orologiului din palmă când tu nu l-ai ascultat, i-ai trimis în gând sudalmă, și când cu-ale sale brațe te-a încoăcit clepsidra iar tu n-ai simțit iubirea, ci gândit-ai că e Hidra?
Cu-ai tăi colți de rinocer ai făcut găuri în cer și strigai la grănicer: pruncul meu e ienicer?
Oedip, pruncuțul tău, a fost luat de un părău când l-ai aruncat în hău!

Regele, de este rege și își scrie singur lege,, tot nu poate să dezlege minciuna de adevăr, apa sfântă de chivăr, nici pe Eva de-al său măr, atunci cum ca să se poată dezlega carul de roată și bunica de nepoată?
Laios, regele din Teba, a încercat să-și schimbe gheba cu o haină din popor când trei cititori în stele i-au prezis c-o să se spele cu cerneluri din pastele și-o să fie omorât de-al său fiu ce-i călător doar c-o traistă și-un topor…

”Până la moarte luptă-te pentru adevăr, și Domnul Dumnezeu se va lupta pentru tine.” (Sirah, 4, 30)

Dacă fluturi cu trei aripi stau ascunși în flori de tei vrând să fure ei lumina răstignită într-o petală, tu, Apollo, zeul ei, te-ai rugat de vreo vestală să dea foc la porumbei, să te lupți cu Duhul Sfânt chiar de știi că ești înfrânt și în cer și pe pământ?
Te-ai rugat de vreo vestală să dea foc la Nemurire și-ai aflat că adevărul e un drum fără ieșire?
Te-ai rugat de vreo vestală să dea foc la Univers și-ai aflat că adevărul e un drum cu dublu sens?
Spune-mi, mare zeu Apollo ce-ai furat săgeți din soare să le-ascunzi într-o scrisoare, cine poate să trăiască făr-a ști ca să citească vise tăinuite în iască dacă numai Pythia are voie ca să bea apa vieții din cișmea?
Pentru ce izvorul sfânt s-a născut dintr-un cuvânt dacă lacrimi din mormânt sunt ghilotinate în vânt de călăi, nu de împărat?
De ce aripi de nisip l-au trădat pe Oedip când sperat-a în fel și chip să nu fie adevărat c-ar ucide pe înserat pe-al său tată preferat?
Te-ai rugat de vreo vestală să dea foc la Curcubeu și-ai aflat că adevărul s-a ascuns în Elizeu?

”Și a zis Dumnezeu: << Să fie Lumină! >> Și a fost lumină.” (Facerea, 1, 3)

Se stinge prada înlăcrimată şi în tine lacrima se stinge de parcă n-ai ştiut vreodată, de parcă încerci a te convinge…
Se stinge prada ce-ai ucis şi speri că va veni curând să îţi şteargă lacrima din vis, să îţi dea semnal că eşti la rând…
Se stinge felinarul străzii, dar strada ştie vânătorul prăzii!…
Se stinge luna peste omenire și în noi luminile se sting cum lumânări de vise ard spre pomenire, cum vis, speranţă nu se mai disting…
Se stinge luna peste întreg pământul şi în pământ durerile se sting când unii îşi încalcă jurământul, când jurăminte ard şi te ating…
Se stinge luna peste omenire căci omenirea uită de a sa menire!

Epilog:
La Oracolul din Delphi mers-am și eu să mă închin căci… a fi? sau a nu fi?
N-aleg eu, al meu destin!
Și, când dat-a să îmi vorbească profeteasa Pythia, am sperat să nu-mi zărească lacrima dar… o știa!