Schiță exegetică la ZEFIRUL VERDELUI DIN MINE de GETA LIPOVANCIUC

În palma-i, amintirile mărunte
Le-nșir, ca pe un cânt de lăutar;
În brațele-i, povara de pe frunte
O tot răstorn, să fiu Lumină iar.
(Zefirul verdelui din mine, G. Lipovanciuc)

Adeseori, umane firi fiind, ne năpădesc doruri de oameni, lucruri, fapte, cărora le asociem, și n-o facem deloc întâmplător, momentele fericite din viața noastră, pe care le convertim în necesarul mersului înainte, în seva puterii de a continua, în veritabilul perpetuum care ne va purta spre dobândirea curajului împlinirii. Nimic mai frumos și mai adevărat decât un trecut pe care îl cunoaștem și îl recunoaștem, ca fiind parte din noi, parte a ființei noastre pământene, dar și astrale, în egală măsură.
Faptul că, din când în când, simțim nevoia unei confesări – a revărsării preaplinului ori a așezării la masa introspecției – rămâne cu adevărat esența unei vieți trăite frumos, simțite profund, precum sinceritatea renașterii zorilor. Din fărâme și cioburi de gând, încropim astfel ciutura fântânii din care adăpăm eterna sete de frumos, prin versul încărcat de muzică și culoare.
Să nu uităm că sufletul cântă, apele sale curg dinspre cel care scrie, înspre cel care citește, trecând tot mai limpede peste pietrele durerii, peste scânteile amintirii, dar mai ales peste nisipul dorurilor care nu mai contenesc. O astfel de apă limpede, de un sentiment vibrant, pur și înălțător, este carcateristica intrinsecă a liricii unui poet valoros, prolific din punct de vedere literar, un om pe cât de simplu și modest, pe atât de nobil: GETA LIPOVANCIUC.

Recentul volum, publicat în condiții grafice excelente și frumos intitulat „Zefirul verdelui din mine”, este expresia adierii primăvăratice dinspre sufletul poetei, care are menirea de a aduce un suflu de energie și prospețime înspre lectorul său, de a reaminti că rădăcinile sunt cele care înalță și cresc viguros tulpinile, care îmbogățesc apoi în mod miraculos ramurile, frunzele și roadele. Poezia Getei Lipovanciuc poate fi asemănată unui copac al vieții, în care fiecare nouă părticică contribuie unic la formarea întregului liric, prin atenția la detalii, condescendență și mai ales ritm, armonie și echilibru: „[…]Mă văd o baladă a neamului, spuză,/ Ce roagă-amintirea s-o prindă-n sărut;/ Și numai tăcerea pictată pe buză/ Dovadă-i că toate s-au scurs, sunt trecut[…]” (La crucea tăcerii)
Este un lucru aproape imposibil să recuzi nostalgia și parfumul vremurilor de altădată, care te înconjoară prin filele frumoase de dor, care îți readuc în minte figurile familiar-reprezentative ale unor timpuri când sufletul nou-născut străbătea o altă dimenisiune a vieții – Copilăria. Personaje dragi ale acestei vârste, bunica, tata, mama, sunt de fapt arhitecții acelor vremuri unice și fericite, cărora nostalgia le conturează acum alte forme, alte dimensiuni, alte înțelesuri: „[…]Trist, ochiu-mi vede inima rămasă/ Cu gândul în copilărie, -acasă,/ C-un tată, tot purtându-mă de mână,/ Prin ogrăjoara pururea stăpână.// Cad, Doamne, cea plângând pe iconiță,/ Cu romanițe albe-n coroniță,/ Și rog, de teama zilelor de mâine,/ Să-mi regăsesc trecutu-n miez de pâine[…]” (Două aburinde mâini).
În poezia Getei Lipovanciuc renaște o întreagă lume, mai vie ca niciodată parcă, mai tangibilă ca niciunde, fantasmagoria dorului matern transformând energii în chipuri, îmbrățișări, căldură, tandrețe: „[…]Și, în pomenirea-mi pururi vie,/ Mă-nchin, iarăși, dorului matern,/ Care, -ntr-un sărut de păpădie,/ Mi-a pus mierea Crezului etern[…]” (Grădina mierii)
Pretutindeni în câmpul liric al Getei Lipovanciuc există Dumnezeu, pășind pe covorul umil al sacrificiului de sine. Divinul care pe toate le vede, le știe și le cunoaște și care privește în sufletul poetei ca printr-o deschisă fereastră, proiectându-i primăverile în „Zefirul verdelui din mine”: „[…]E ca o neclintită și sacră catedrală/ Seninul, veșnic, tremur, pe care-l simt azi eu;/ El – ceru’ – așa se află: petală cu petală,/ În sânul de prescură îl vezi pe Dumnezeu[…]” (Dor de pâine)
Cu glasul șoptit, murmurând ruga, energia poetei este de un magnetism rar, practic nu te poți deprinde de vers, de catren, de poem, până când nu intri în miezul reactorului său „subcuantic”: „[…]Căci bucuria-n noi e ca și fulgii:/ De o îneacă stropii cruzi de ploaie,/ Se stinge-ncet; răsare-n timpul rugii,/ Când inima-n smerenie se-nmoaie[…]” (Mângâiați de bucurii)

Rugăciunea este o constantă a scrierilor poetei moldave, ruga-metaforă asimilând fiecare element al naturii ca parte a întregului providențial, așa după cum frumos evidențiază Papa Francisc într-una dintre dizertațiile sale: „[…]Rugăciunea omului este strâns legată de simțământul de uimire. Măreția omului este infinitezimală dacă o raportăm la dimensiunile universului. Cuceririle lui cele mai mari par a fi un mărunțiș… Însă, omul nu este nimic. În rugăciune se afirmă năvalnic un sentiment de milostivire. Nimic nu există din întâmplare: taina universului stă într-o privire binevoitoare pe care cineva o întâlnește în ochii noștri. Psalmul afirmă că am fost făcuți cu puțin mai prejos de Dumnezeu, încununați cu slavă și cinste (cf. Ps 8,6). Relația cu Dumnezeu este măreția omului, întronarea sa. Prin natură, suntem aproape nimic, mici, dar prin vocație, prin chemare, suntem fiii marelui Împărat! Mulți dintre noi au avut această experiență, iar dacă desfășurarea vieții, cu toată amărăciunea ei, riscă uneori să sufoce în noi darul rugăciunii, e îndeajuns contemplarea cerului înstelat, a unui apus de soare, a unei flori… pentru a reaprinde scânteia recunoștinței[…]”
Limba pe care poeta o așterne între filele cărților sale este dulcea limbă românească, purtătoare a nectarului cuvintelor răsfățate de accentele graiului moldovean. Cuvintele alese nu sunt dintre cele „prețioase”, însă simplitatea lor este scânteietoare, metafora rezultând prin asocierea bazată pe niveluri energetice de complementaritate, reproducându-se similar efectului de amplificare a luminii: „[…]Ieri mi-am amintit de buna, cu basmaua-i priveghind/ Să se-nalțe aluatul în covata ei, păstrată;/ Mirosul acela, parcă, era rupt dintr-un colind,/ Dor de mâinile muncite și pestelca-i înflorată.// Și-a lăsat și surioara, cea mai mică, un fular,/ Iar pe lavița cămării stă-ntristată o rochiță;/ Chiar dacă revin la ele, însetată, dar mai rar,/ Când le-ating, simt bietul suflet cum tresare și sughiță[…]” (E parfum de veșnicie)
Poemele cărții au o tandrețe și o duioșie aparte, fiecare vers este de fapt lumina unei candele care, în pofida fragilității ei, nu se stinge, ci se încăpățânează să lumineze în noaptea adâncă. Și o face cu puterea infinitului mic – a lumânării care face ceea ce nici soarele în măreția lui nu poate – devenind prin smerita-i, dar justificata-i dorință, lumină peste veacuri, o dulce amintire în casa strănepoților: „[…]O, cât de nepătată-i astă lume/ A raiului din noi, primind pe toți;/ Iar, ticluită-n sute de volume,/ Ar fi sălaș, și pentru strănepoți[…]” (Lumea sufletelor orfane)
Când facem vorbire despre poemele Getei Lipovanciuc, nu putem avea pretenția de exhaustivitate, universul său liric fiind amplu, parcurgând varii areale tematice. Lăudabilă este tonalitatea generală a volumului – nostalgia evocării – care își face simțită prezența de la un capăt la altul. Lăsăm cititorului plăcerea de a descoperi pas cu pas un Om, un Poet, de o rară simțire și noblețe, care și-a făcut ACASĂ din POEZIE, redefinind coordonatele locului unde sufletul său se întoarce mereu cu plăcere, unde are loc reîncărcarea cu energia și puterea dată de miezul verde al vieții.
Recomandăm cu sinceritate această carte, ce poate fi considerată un templu al cuvintelor, peste care plutește cauzal și intențional harul divin, așa după cum strigă poeta, în frumusețea adâncă a liniștii sale, oferită ca neprețuită ofrandă: „[…]Desculță merg prin verdele din mine,/ Nici încălțări nu vreau, am două tălpi;/ Și colbul care-mi intră până-n vine/ L-accept de dragul unei sacre lămpi[…] (Zefirul verdelui din mine)

Bacău, 25 al lui Cireșar 2024
Gheorghe A. Stroia
Membru al Academiei Româno-Americane de Arte și Științe