Dumitru PETRAȘ

 

 

 

 

Aștept

 

Mi-a spus timpul să urc în trenul numit Infinit

Tren mare și lung, cât un zid de apă

Sărutul plecării plângea cât o lacrimă amară

Fulgii de zăpadă se jucau ca niște copii pe stradă

Valea înaltă era căzută o vale mai jos

De ieri văd și curcubeul cum merge prin iarbă

Se văd si zorii cum citesc ziarul din univers

Se vede și zborul clipei cum se răstoarnă

Și rădăcina vieții curge prin mine ca un măr mustos

Nuferii înfloresc în apă numai pentru iubire

Și glasul de clopot răsună peste vibrații obosit.

Umbra trenului vrea să ajungă la gară,

O gară ascunsă în gări mari de infinit.

Cobor să trezesc lumina cum aș trezi o fată

Mă spal pe față într-o secundă trasă din infinit

Trenul se întoarce ca un om în altă viață,

Ce vis frumos rămâne trenul călcând infinit.

Noaptea stă lângă fereastră si ascultă, mamă, rugăciune

Eu mă întorc să scriu peste valea căzută,

Peste izvorul răstignit lângă cruci mari de pământ

Aștept din nou trenul să vină din infinit.

Afară, o gară frumoasă, măscând, se înalță,

Cât o pădure mare cu liliac înflorit.

Și izvorul să curgă fără muguri de ceață,

Urcați și voi în tren, măcar o zi, măcar o viață.