Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

  ”atât de nefiresc am rămas în lucruri”

ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X
Primit pentru publicare: 29 Apr. 2018
Autor: Valentina BECART
Cronică literară
Publicat: 29 Apr. 2018
Editor: Ion ISTRATE

 

 ”atât de nefiresc am rămas în lucruri”

        

 Poetul Nicolae Vălăreanu ( Sârbu) ne prezintă un nou volum de poezie ”Poeme pentru mai târziu” , volum apărut la editura Lindenfeld, Bucureşti (2012).

Cartea are un motto care determină cititorul să se oprească pentru o clipă şi să mediteze – mult mai profund –  asupra existenţei, asupra efemerităţii lucrurilor.”Ivirea mea  n-aduse niciun adaus lumii, / Iar moartea n-o să-i schimbe rotundul şi splendoarea. / Şi nimeni nu-i să-mi spună ascunsul tâlc al spumii: / Ce sens avu venirea? Şi-acum – ce sens plecarea?” ( Omar Khayyam).
         Referitor la titlul ales… n-am putut să nu mă întreb: ”Să se fi inspirat domnul Nicolae Vălăreanu (Sârbu) după volumul de versuri ”Romanţe pentru mai târziu”, semnat de Ion Minulescu?”

Ilarie Chendi face următoarea remarcă: ” parcă lumea de astăzi n-ar fi de ajuns de pregătită să-l înţeleagă”… Nu ştiu care i-au fost ( îi sunt) intenţiile poetului Nicolae Vălăreanu, dar sperăm ca cititorul să ia act de scrierile din volumul ”Poeme pentru mai târziu”, un volum remarcabil, de altfel, în notă modernistă, cu ”cheie”, adesea,care solicită implicare şi meditaţie.
Cultivând versul liber, din care nu lipseşte armonia şi profunzimea gândului, cu ajutorul metaforei relevante, poetul reuşeşte să confere stil şi sensibilitate estetică întregii expresii poetice.

Prefaţatorul cărţii, domnul Petru Dinu Marcel, face următoarea afirmaţie : ” Cuvântul este atotputernic cu versuri zid, fortăreaţa de apărare a sentimentului. Întrerupătorul gândurilor, pictorul de forme şi de suflet, totul începe de la el. Măştile multiple se dezbracă până la esenţă.”
          Cunoscând, destul de bine, aş spune, scrierile d-lui Nicolae Vălăreanu, pot afirma că domnia sa scrie versuri ca şi cum ar picta, ca şi cum ar respira, ca şi cum ar fi veşnic urmărit de ”clipa cea repede”.
Fiecare vers îţi aduce în faţa ochilor un delicat tablou, în tonuri, mereu  mai variate şi incitante.Volumul începe, cum altfel, cu un poem închinat poetului. Cine este poetul? Se stipulează ideea că poetul există deja… atunci când se naşte. El are o misiune: aceea de a eterniza în versuri întreaga simţire şi ”sângele neamului”.
Conştiinţa poetului este înalt visătoare, dar nu ruptă de realitate. El ştie că totul vine, că totul trece… ca-n marele incendiu al unui amurg de vară. ” aminteşte-mi că sunt / un mănunchi de gânduri / în toate culorile / care se vor sfîrşi.” ( Aminteşte-mi că sunt).
Se întâmplă, adesea, ca acesta (poetul) să se afle într-o criză de identitate. Sunt momente delicate, pline de suferinţă. Negăsind soluţii  în afară…, cu paşi uşori, îşi caută drumul către regăsirea de sine. Şi cum altfel, decât urcând, coborând, alunecând, curgând ca şi clipele care nu cunosc stăvilare. Tristeţea, cu braţele ei mătăsoase, învăluie inima, de multe ori, şi-o dăruie singurătăţii, ca pe-o ofrandă.
Imaginaţia are un rol important în creaţie. Fecundă şi iscoditoare, ea ”smulge” spaţiului infinit taine şi semne ce-şi aşteaptă ”naşterea” în vers. Trasând o axă ”între două puncte imaginare” poetul ne poate spune ( cu aproximaţie) ” unde a rămas iubirea, / neliniştea şi teama.”
          Iubirea poate deveni pentru poet un adevărat ”Izvor” atunci când ”adâncul meu” e gata ” să dea pe dinafară”:
” Împătimit c-o inimă de sânge / cu chei de flori să îţi deschid iubirea, /
Las pe rana durerii care frânge / polen de fluturi, albă zămislirea.”…
Actul poetic capătă consistenţă în momentele de revelaţie.  Aşezarea cuvintelor în versuri nu se face oricum, ci cu multă implicare şi ardere lăuntrică. ” aşez în cuvinte, fior tremurat de glas”; ”plâng vocalele umilite-n lacrimi”. Ca într-un adevărat ceremonial ” o aglomerare de semne prin vise, / cerneală de gând în nuanţe şi forme” – aşteaptă să prindă contur în lumina semantică a poemelor.
Lirismul acompaniază scrierea poetului Nicolae Vălăreanu, când în tonuri suave, când încărcate de tumult şi nelinişti. Iată câtă delicateţe în versurile ce urmează: ” Adună cuvintele-n căuşul palmelor, / şi suflă peste ele un praf de adevăr, / pune-n înţelesul lor ce vrei să spui, / ca pe-o sămânţă-n pământ / şi-aşteaptă să germineze în auz / sunete învăluite de crin.” ( Cum curge apa neîncepută).
           De multe ori, poetul invocă piatra, acest simbol al statorniciei şi durabilitaţii, conştient fiind că nicio clipă nu se mai întoarce.  Trecerea inexorabilă a timpului îi smulge o lacrimă la ceas de înserare.
”Aş împrumuta pentru un timp o inimă dură / să nu-mi bată neregulat clipele, / moartea să n-o oprească, / timpul să-i absoarbă lacrima rece.” ( Inima pietrei).
Temele predilecte din volumul ”Poeme pentru mai tîrziu” sunt: trecerea timpului, singurătatea, dorinţa, iubirea, teama, dorul, moartea, visul, nostalgia etc.
Exemple elocvente: ” Timpul stă să rupă-n ochii umezi / şi clipele de nelinişte îmi sfâşie teama” ; ” acum noaptea-i tristă, grădina părăsită, / nu mai păstrează aroma visului pierdut”; ”noaptea e împărăteasă ştiută de morţi, / pe criptele lor plâng ofiliţi trandafirii”; ” sunt lângă tine – îmi şopteai cu-n surâs / şi vântul se înteţea lovind în copaci, / iar tu erai frumoasa cu părul fluturând.”; ” trăiesc retras în cochilia vieţii, / ca într-o închisoare liber consimţită, / condamnat la nesiguranţă”; singurătatea plânge şi-o să moară / tot lăcrimând la porţile închise”; ” vom rămâne aici pe marginea zilei / să ruinăm tăcerea frumoaselor femei / într-o cascadă de zâmbete pe umerii goi”; ” mă împrospătezi cu dragoste, / ca pe un trunchi, ramurile, / arborii îmi cres pe suflet / cu păsări cu tot”; ” nu mai sunt singur / sub paşii mei vine dimineaţa / cu un soare rostogolit peste umeri / şi plec fluierând” etc.
            Atunci când iubirea, ” ca o flacără pictată”, îţi iese în cărare simţi cum ”prea multă frumuseţe curge-n freamăt”,  că undeva se aprind candele în noapte  şi totul înfloreşte în lumină. Sufletul cântă cuprins de mirare, în timp ce ”femeia rosteşte un descântec”. şi iată declaraţia poetului:
  ”Tu eşti floarea-soarelui, / Te roteşti numai după lumină, / Cu dragostea mea se coc seminţele, / Cu uleiul tău mă sfinţesc.( Floarea-soarelui). Adesea, poetul face incursiuni ”înlăuntru fiinţei”, acolo unde stau cuibărite o infinitate de temeri, acolo unde se întâlneşte cu ” munţii cu piscuri ninse”, piscuri bătute de vânturi, curtate de furtuni. Accederea pe verticala spiritului nu se face cu uşurinţă, dimpotrivă, mereu însoţită de nelinişte şi zbucium.
    ”De-acum singurul scop e ascensiunea / dar cui îi voi mărturisi lupta / şi modul cum există în noi teama de înălţime”…( Întotdeauna ploile mărunte). Atunci când somnul este păzit de ”îngeri” gândurile poetului caută lumina împăcării cu sine, cu efemeritatea clipelor care nu cunosc decât un singur drum: cel al stingerii, lăsând doar nişte ”urme ca nişte paşi pe zăpadă”.Poetul scrie despre tot şi despre toate câte se perindă prin faţa ochilor, mânat parcă de o alarmă interioară, fiecare întâmplare, fiecare fenomen din natură este surprins de gândul inscoditor… ca, mai apoi, să fie stilizat şi prins în cuvânt, ca într-o pictogramă – înainte de a ajunge la ”marginea disperării„… înainte de a fi învins de îndoială ”când  în mine se dau lupte”…

Chiar dacă, de multe ori, se simte un ”condamnat / închis în tăcere ca-n bezna / prin care nu trece nimeni”…, nu poate să nu constate că-n suflet mai există o flacără şi ” o sete obsedantă în sângele meu” – , determinându-l să caute noi şi noi căi de salvare, de înălţare spre oazele însorite.
Această înălţare este mai blândă şi mai revigorantă atunci când ai alături fiinţa dragă. ” Cea mai fioroasă spaimă / o pot învinge / împreună cu tine. / mă îmbărbătez să stăpânesc umbrele / şi cu inima /îţi încălzesc sufletul.( Frumoasă ca o furtună).
          De câte ori s-a simţit ca o ”corabie bântuită de furtună” şi-a îndreptat gândul către fiinţa iubită, ”femeia de lângă mine”, aceasta insuflându-i încrederea de care avea şi are nevoie.
”Zilele şi nopţile curg ca apa, / tu eşti inima care mă fereşte de vâltori, / te voi urma îndeaproape / ca pe un înger.” ( Te voi urma).
În goana trenului vieţii, poetul Nicolae Vălăreanu surprinde clipe şi trăiri care-i marchează existenţa şi îşi pun amprenta asupra expresiei poetice; zborul păsărilor, băncile goale, florile de liliac şi crin, dangătul unui clopot, curcubeul, luna, seara, frigul, o fereastră, duminicile la biserică, lumina ochilor verzi, florile de cireş, adâncul fântânii, ziua pârguită de soare, dealuri şi râuri, toamnele tîrzii, albul zăpezii, umbrele lungi etc. Toate aceste lucruri îi smulg câte o tresărie de gând…, gânduri cubărite în ”cutele nevăzute ale minţii„, acolo unde se află întreaga informaţie a devenirii noastre. Contururi, forme, culori, aflate mai departe sau mai aproape de sufletul poetului, sunt imortalizate în poezie. Într-un ritm allegro…, adesea!
Poetul pare a fi într-o permanentă veghe, pentru a nu pierde din miracolul care se perindă prin faţa ochilor.
           Melancolia, o trăsătură specifică firii poetice, îşi face loc în sâmburii amari ai amintirii sau a trecerii timpului, dar emoţia nu erupe peste malurile gândului, este bine temperată, estompată, în cele mai multe situaţii: apare, uneori, ca o adiere lină, în preajma cuvîntului aşternut în vers.
”Întemeierea lumii înseşi pare a fi de natură poetică, ca atare, „plin de măreţie, şi totuşi poetic locuieşte omul pe pămînt” (F. Hölderlin).
”Cu toată aparenţa zadarnicei expresivităţi, a totalei transcontingenţe, poeticul ţine şi de natura existenţialului (în măsura în care este investit cu noi deschideri metafizice). Existenţial pe care îl re-numeşte, îl transcende şi pe care şi-l aproprie după un tipar mistic. Actul scrierii poetice poate deveni existenţă plasată în mister, tentativă profană de sacralizare, redimensionare a centralităţii fiinţei. Dar fără elementul sacral (de accedere la actul întemeietor), poeticul rămîne sărăcit de poieticitate.” ( Ioan.F.Pop).
               În volumul ” Poeme pentru mai tîrziu”, semnat de poetul Nicolae Vălăreanu ( Sârbu), metafora este liantul care asigură profunzime scrierii. Aceasta recrează universul poetic, stabilind legături noi între lucruri. Iată câteva exemple relevante:
”în cochilia ovală a somnului”; se desţelenesc câmpiile timpului”;”mă doare gândul sărutării arse”; ”îmi aud sufletul cum flutură cuvinte”; ”să nu-ţi lăcrimeze ochii mirării ascunse”; ”e o linişte ascuns-n ruină” etc. Am selectat, pentru încheiere, un poem cu încărcătură gravă, poem care cuprinde în structura semantică un întreg destin, o întreagă trăire care-şi rememorează existenţa:
            Nu ştiu câtă lumină a rămas în gând;/ ochiul se roteşte cu mirare pe drumul parcurs./În neliniştea mea e ceva nestăpânit;”
” Văd anii cum mi se desfrunzesc pe sub paşi, /Caut melodiile cântate cândva/ Prin întunericul în care am rămas ostatic;” ( Te aştept).

Valentina BECART / Iaşi, 4 aprilie 2018



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 41 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5