Bărbosul din livada cu nuci

          Despre oameni și ape s-a tot scris. De cele mai multe ori , apa aduce la suprafață taine ale adâncurilor, viețuitoare stranii, cântece de sirenă și câte și mai câte.

       Povestirea mea nu e departe de toate acestea și totuși…

       Mai întâi să definim cuvintele din titlu. Nu toți cititorii știu ce este aceea o gârlă. O trimitere la Dicționar nu strică nimănui:„gârlă, gârlre, mică apă curgătoare, ramificație a unei ape mai mari etc.

Definiție generică, deoarece o gârlă se poate naște fără ajutor. Picătură cu picătură pe măsură ce se îndreaptă spre vărsare uneori devine un torent nimicitor pentru tot ce îi iese în cale. Din dorința de a pregăti  a pregăti  cititorul pentru ceea ce se va întâmpla, voi descrie suportabil un moment esențial inspirat de furia unei gârle cu nume arhaic-Râmna,  gârla care poartă în apele ei revărsate pericole nebănuite.

         Suntem într-un sat de câmpie cu locuri plate, deranjate uneori de câte o cocoașă de deal nu prea mare. Firicelul de apă pe care nimeni nu îl ia în seamî zece-unsprezece luni din an se supără uneori și devine sperietoare. De două –trei ori pe ani în fundătura Risipiților se aude un strigăt de pericol: „Vine gârla!”

        Niciodată aceste cuvinte nu au fost rostite cu teamă de oamenii locului. Când ploua la munte, mic și mare știau că în curând râul se va înspuma și nu se va mai putea trece spre dealuri. Firicelul neînsemnat de apă  căpăta forța unui balaur din povești care urla și mătura totul în cale. Nu era prea adâncă, dar curgerea avea vitez unui torent azvîrlit de pe crestele unor coline aride. Primăvara, apa era ca gheața. Pentru a trece spre vii și spre lanurile de porumb și grâu, risipițenii își luau încălțările în mână. În rest, Râmna era panică tot anul, ascunzând la bulboane peștișori de aur, prinși cu mâna de copiii sătenilor. 

Într-un astfel de loc se gândi Tomiță Săuleanu, Bărbosu, să planteze o livadă de nuci. De câd rămăsese fără soție, decedată în timpul unei gripe de sezon, Bărbosu, cum i se spunea de ceva vreme, trudea de dimineața până seara, refuzând orice ajutor de la cei doi copii rămași de la răposata.

                Tomiță Sauleanu , rămas fără nici un bun după falimentul devastator al unor afaceri ce se anunțau profitabile, lovit de necazuri din toate părțile, se hotărî să se depărteze de oameni, mulțumindu-se doar cu pensie de inginer, după 30 de ani de muncă pe șantiere de construcții de rețele electrice. I-a venit ideea să planteze nuci pe terasa unui râu, pentru a avea asigurată apa necesară udării zilnice. A cumpărat cu bani puțini 2000 de metri pătrați,  a cumpărat câteva utilaje la mâna a doua și s-a apucat să construiască. Mai întâi două cămăruțe, apoi a tras un gard din plasă de sârmă și gata. Singur și-a arat terenul cumpărat departe de sat, singur a pregătit gropile pentru puieți. Oamenilor din sat, având case pe malul gârlei , nu prea le cădea bine această situație. Sperau sâ câștige și ei un ban de la noul concetățean. 

Lui Săuleanu îi era teamă să-i înădească la mica lui fermă. Făcuse el un raid peste gârlă și pusese ochii pe vreo doi flăcă serioși cu chef de muncă. Știa unde stau și într-o duminică le făcu o vizit, ,întrebându-i dacă vor să-l ajute. Mihai Corjos și Iordache Burlacu primiră bucuroși oferta. Vor începe plantatul chiar de a doua zi. Vor primi plata zilnic, 80 de lei, plus două mese. 

          Peisajul se schimbă neașteptat de repede. Puieții cam de un metru înățime puteau fi admirați de sătenii cu locuri prin preajmă. 

       Totul fu terminat înainte de venirea  frigului. Pentru a nu fi roși de iepuri, puieții fură protejați cu folie. Mai trebuia  un gard pentru întreg perimetru.  Nu mai era vreme și nici bani. Micile economii din păguboasele afaceri erau pe sfârșite. Mai avea cheltuieli cu tragerea curentului, cu săparea unei fântâni cu apă potabilă. Nu voia să ceară bani de la băiatul căruia îi lăsase restaurantul. Molima ucigașă din fatidicul 20 20 blocase totul. Viața oamenilor devenise un loz. Mureau zilnic  și tineri și vârstnici. Preoții nu mai pridideau. Groparii ridicaseră  prețul. O mie de lei pentru săparea unei gropi , adîncă de trei metri, cum cereau noile norme pandemice.

Locul de pe malul gârlei care prinsese viață fu botezat repede „La Bărbosu”. „Bărbatul”, semeț odinioară, șef de mari șantiere, nu mai părea preocupat de propria-i înfățișare. Era într-un doliu permanent. Muncea de dimineață până seara. Se pricepea la toate. Își repara utilajele, mai căuta câte ceva pe tabletă, citea mesajele de pe telefon. Nici nu simțea când se scurgea timpul.

                                                            ***

                 Cinci ani trecură ca un vis. Livada de nuci se înălțase Mai ridică două odăi în așteptarea nepoților în vacanțe.   Bărbosul se cunoștea acum cu mulți săteni, cărora le făcea servicii în schimbul unor sume modice. În curtea lui nu intra însă nimeni. Oamenii lui de încredere îl așteptau la chioșcul din livada cu nuci. Își instalase camere de jur împrejur și vedea pe mobil tot, în orice moment, chiar dacă uneori internetul mai cădea.

      Într-o zi , se întâmplă ceva neașteptat. La poarta mare, cineva care purta o mască de protecție sună lung.  Bărbosul privi în monitor și văzu o femeie înaltă, îmbrăcată sărăcăcios și încălțată cu cizme de caucic. O interpelă indiferent la interfon, cu o politețe afișată:

_-Cine sunteți și de ce vă permiteți la ora asta, era dis-de-dimineață, să deranjați un locatar la o proprietate privată?

Iertați-mă, domnule inginer. Poate mi-e frig. Poate mi-e sete. Poate mi-e foame!

– Și ce mă privește pe mine? Ați aflat cumva că aici e cantina săracilor? O fi un azil pentru săraci și eu nu știu?

– Ați devenit prea dur, domnule Săuleanu. Se vede că ați trăit prea mult în lumea avuților. Ați uitat de vremuile cînd vă bucurați pentru o felie de pâine cu marmeladă.

Bărbosul își pierdu din siguranță și începu să scormonească în labirintul memoriei.

– Cine ești și de fapt ce vrei de la mine? Bani? Am ceva, dar nu am de dat primului venit.

Bprbosul avu o tresărire. Începu să tremure. Îl îmbrățișă dureros un sentiment de frică. Era singur într-o văgăună cu apă tulbure. Mai demult își propusese cumpărare unor câini de pază. Tot amânase, crezând că tehnologia video e de-ajuns. Chiar azi va contacta un cescător de câini  antrenați pentru pază.

       Vocea răgușită a celei de la intrarea în curte reveni mai insistent și mai imploratoare:

– Nu m-am gândit că sensibilul și bunul Tomiță Săuleanu poate ajunge atât de rece și indiferent cu o veche cunoștință.

Aceste vorbe îl puseră și mai mult pe gânduri.

Ieși în curte și se apropie curios de porțile zăvorâte. Se opri la doi pași de poarta mică. În față se afla tremurând o femeie, căreia i se vedeau doar ochii. Doi ochi verzi ,precum codrul primăvara. Doamne, ai cui sunt acești luceferi fulgerători? Unde i-am văzut oare în vremea de demult? Memoria Bărbosului părea obosită. Nu putea să facă nicio legătură cu nimic.

În facultate avusese o singură prietenă, care în anul al treilea i-a devenit soție. S-au iubit până în clipa în care Victoria s-a îmbolnăvit și a fost răpusă în doar două săptămâni de virusul milenului. De atunci e singur. Altă femeie nu i-a mai trebuit. Au trecut opt ani. Deodată, fără niciun drept, vine la poartă o străina, care insinuează că s-ar cunoaște foarte bine cu Bărbosul din livada cu nuci,

-Am înghețat, Tomiță. Nu-ți cer nimic. Vreau doar să vorbim. Nu-ți fac niciun rău. 

            Bărbosu scutură din cap și o veche amintire îi umplu gândurile. Da. Acum știe. La poartă venise fata care făcuse închisoare în locul lui. Omorâse un om într-o seară de vară,  când se întorcea de la plajă. Era ultima lui vacanță și hotărâse de comun acord cu Victoria ca fiecare să plece singur într-o stațiune. 

Pe litoral, s-a îndrăgostit fulgerător de Norica Onufraș, încă studentă la design vestimentar. S-au mutat în același hotel la doar trei ore după ce s-au cunoscut la o piscină modestă. Au fost în al noulea cer opt zile încheiate. Dragoste nebună, de parcă venea sfârșitul universului. După o astfel de agapă, au hotărât să se întoarcă împreună cu mașina până la Poiana Largă, nu departe de Bârnova. Tot vorbind , tot sorbindu-se din ochi, la o curbă Tomiță a lovit un om care se așezase pe un capăt de pod.  L-au dus la spital, dar nu a mai putut fi salvat. Poliția a venit imediat.

Prima întrebare:

-Cine a fost la volan?

=Eu, domnule comisar, răspunse fără ezitare Norica Onufraș.

-Ați consumat băuturi alcoolice?

-Foarte puțin.

 Tomiță Săuleanu a rămas blocat. Nu înțelegea nimic. 

–Norica, de ce faci asta?

-Tu trebuie să te însori, dragul meu drag. Pe când eu nu am niciun proiect matrimonial.

-Bine, dar vei fi pedepsită!

     Polițiștii i-au lăsat să vorbească în șoaptă. Știau că fata va fi reținută.

                                              ***

   -Te-au   condamnat?

-Trei ani cu executare.

– De ce n-ai spus că eu sunt vinovatul. Doar abia ne cunoscusem. Nu aveai nicio obligație.

– Peste o săptămână trebuia să mergi la starea civilă. Știam că o iubești mult pe Victoria. Eu nu aveam nimic de pierdut. Plăteam scump prețiul unei aventuri de vară. De fapt, cam singura.-

– Cum a fost în închisoare?

-Groaznic. La un moment de slăbiciune, era să cedez și să spun adevărul. Avocatul din oficiu m-a citit. Mi-a spus că sunt nevinovată, deoarece nu se leagă probele. Nu am spus nimic. Și-a dat seama că acoperă pe cineva.

Nu am stat mult în celulă. După șase luni, mi-au mai dat doi ani cu suspendare. Eram gravidă în luna a șasea.

– Poftim? Ce tot spui?

-Ce ai auzit. Domnul a vrut să mă răsplătească. Băiatul îți  seamănă leit. I-am ales numele de Saul. El îmi aducea aminte de păcatul meu curat. A fost o binecuvântare a cerului. 

-Nu te-ai măritat?

– Nici prin gând nu mi-a trecut. Iubirea mea a fost flacără din Olimp. Nicăieri nu mai puteam arde la fel.

-Câtă suferință ! Eu am fost un nemernic, un laș. Nu-mi pot ierta asta. Îndraznesc, deși nu am niciun drept, cum arată fiul iubirii de-o vară?

– Ca un zeu, dragul meu. E înalt ,frumos cu ochi mari ca ai tăi. Când îl privesc, te văd pe tine înotând în apa mîăii, cu zâmbet șăgalnic. Am cu mine multe fotografii de care Saul nici nu știe că i le-am luat din album.

– Nu vrei să intri în curtea mea, în casa mea, în inima mea?

– Nu te supăra. Nu vreau să intinez locul pe care, desigur, l-ai pregătit pentru soția ta.

– Ești de o sacralitate angelică, scumpa mea Andreea-Norica. Voi muri fericit la gândul că două femei care nu s-au văzut niciodată sunt iubit în chip diferi, de un bărbat ciudat prins între două ispite.

-Tomi, dragul meu iubit de-o vară! Acum plec. Mă întorc în spitalul cu muribunzi. Poate scap, poate nu. Sunt împăcată cu gândul morții. Am trăit destul. Rodul iubirii noastre solare va duce mai departe povestea din alte lumi.

-Sirenă ieșită din mare! Am și eu ceva pentru tine. Toată camera mea e tapetata cu poza ta. O sirenă ieșind din spuma mării. Norica izbucni într-un hohot de plâns.

      Bărbosul, dragul ei zeu al iubirii, se întoarse cu un album de fotografii. Pe copertă, erau cei doi îndrăgostiți din vara de aur. Toma o aducea în brațe pe frumoasa despletită a mării. – -De acum, te voi striga Calipso! 

Cu mâna tremurând de emoție, „Calipso” îl rugă s-o mai alinte așa. Era tare fericită…luă albumul și-l sărută candid pe tatăl unicul ei fiu. Se desprinse încet din îmbrățișare. Dincolo de gârlă o aștepta o ambulanță Smurd. Se dăduse alarma și trebuia dusă iarăși la terapie. Saul era în ambulanță și o îmbrățișă plângând în hohote bărbătești. De departe, își văzuse și el tatăl.

                                              ***

      Era ora trei. Toma Săuleanu se angajase de bună voie să curețe nămolul de pe drumul prin care se traversa apa.

 Porni buldozerul, acționă telecomanda și porțile se deschise larg. Încercă să bage utilajul în viteză, dar mâinile rămăsese înțepenite pe manetă, ținute parcă de cineva. Capul îi căzu greu. Ochii îi rămaseră ațintiți spre fotografiile ce tapetau cabina. Erau cele două femei pe care le-a iubit în ipostaze diferite și cei trei fii, frați care nici măcar nu se cunoșteau. Lăsa impresia că de Saul i-a fost cel mai dor…Înainte de a intra î inconștiență, i se păru că aude o voce asemănătoare cu a sa când era tânăr. Saul i-a rugat pe cei de la ambulanță să se apropie. Apucase pentru o clipă să vadă figura impunătoare a „Bărbosului”. Involuntar din adîncuri ieși un strigăt înfricoșător:
-Tatăăă!  Tomiță Săuleanu  știa că e vocea primului fiu!  Murea împăcat.

       Aseară târziu, Bărbosu lansase comanda  pentru doi câini de păzî  Pe la trei, patronul firmei canine veni cu patrupezii ca să-și ia banii. A aflat repede că cel care îi comandase nu mai este și voia să plece supărat că a bătut drumul degeaba. 

Fără să-și dea seama ce se întâmplă, fu prins de braț și i se întinse un plic.

– Dacă tata a vrut doi câini, aceștia sunt bineveniți și vor fi ai familiei noastre. De când ne știm, familia Săuleanu este una și merge mereu mai departe.

        Livada cu nuci parcă auzise convorbirea și începu să se aplece cu mulțumiri pentru cel care i-a dat viață.