Revista Luceafărul: Anul XI, Nr. 7 (127), Iulie 2019
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: ISSN 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

Bărci cu sicrie

Primit pentru publicare: 16 Iul. 2019
Autor: Nicolae CORNESCIAN
Publicat: 18 Iul. 2019
©Nicolae Cornescian , © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE
Opinii, recenzii pot fi trimise la adresa: ionvistrate[at]gmail.com  sau editura[at]agata.ro

oglinzi sticle suprafeţe reflectorizante
însă lumina făpturii tale traversa totul
căci după moarte trupul ţi-a fost filtrat
printr-o imensă membrană electromagnetică
cu un scop clar
acela de a separa conştiinţa de materie
pentru că tot ce se păstra
se limita doar la impresia că locul tău
nu era niciodată aici
în acest ţinut ale cărui hotare
se vedeau doar dinăuntru
de pe drumuri ce rămâneau fără urme
până spre seară
când îmbătrâneau toţi acei copaci
care după arderea crengilor uscate
se îngropau în pământ
întrucât nu erau niciodată ai nimănui
nici măcar ai celor ce în timp ce săpau
te scrutau cu priviri mult prea transparente
de parcă desprinse de aerul amintit
îndepărtându-se de lumină
lăsând urme nisipii în spaţiul în care
credeai că rămâneai suficient de aproape
de tot ce visai când gândeai că trăieşti
când ignorai adevărata provenienţă
bănuind că dincolo de margini
ar fi trebuit să fie altceva
decât ceea ce uitai tot mai mult
oglinzi şi sticle ce nu mai reflectau mai nimic
din tot ce te-ar fi putut ajuta
să te recunoşti
să înţelegi că şi ceilalţi erau asemenea ţie
îngropând lemnul te eliberau de amintiri
îndeosebi acum
în aceşti ani fără viitor
când poate că nimic nu-ţi mai aparţinea
în totalitate
fapt ce nu dovedea mai nimic
şi nici nu se cerea să certifice
vreun anumit sens
dacă nu mai simţeai nici o lipsă
a ceva anume
ceva ce ar fi revenit la sine
întru totul schimbat
de nerecunoscut până când nu ar fi devenit
tocmai ce se cerea să fie
asemenea umbrei conturate de văzduhul închegat
ori întunericului scurs din depărtări
unde ajungea doar vântul
reflectat de oglinzi şi de sticlă
atinsă de cei care
dorind să plece pentru totdeauna
plecau înspre orizont
spre apusul din care
aduse de ape mereu întunecate
soseau bărci cu sicrie
nici o urmă de lemn
nimic din ceea ce ar fi trebuit
să fie destul de real
atât de clar încât s-ar fi putut reflecta
pe orice netezime lichidă
în care se vedeau chiar şi ei
toţi cei care întotdeauna
îţi aminteau doar de tine
de cea care ai fi rămas chiar şi acum
dacă arborii din adâncul oglinzilor
ar fi confirmat doar o simplă prezenţă
chiar dacă lumina făpturii tale
penetra toate reflexele
ca şi cum locul tău n-ar fi fost niciodată aici
în acest ţinut ale cărui graniţe
se vedeau numai dinăuntru
de pe drumuri ce rămâneau fără urme
până spre seară
când îmbătrâneau toţi copacii