Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 12 → 2020

Bătrânul cerşetor- către 100 de ani 

 

Bătrânul cerşetor- către 100 de ani

O vorbă veche, înţeleaptă, spune că, cine nu are bătrâni să-şi cumpere. O alta apune că „pe bătrâni ca pe nişte părinţi să-i cinsteşti”.

Fac parte dintre norocoşii care au avut bunici. Ei m-au crescut în cea mai mare parte  a timpului, părinţii fiind prea ocupaţi cu serviciul, ei mi-au dat o educaţie, cu ei am fost prima dată la Biserică, alături de ei petreceam câteodată vacanţele.

Când am crescut, mă petreceau cu privirea de la geam atunci când plecam spre şcoală şi mă aşteptau tot la fereastră ca să-mi facă cu mâna atunci când mă întorceam.

I-am văzut pe amândoi cum s-au stins cuminţi, sub ochii mei, şi nu mi-a rămas decât să sper că bunul Dumnezeu i-a aşezat pe amândoi acolo unde le este locul. Şi îi rog să mă ierte că ajung destul de rar să le aprind câte o lumânare.

După Revoluţie, dar mai cu seamă în ultimii ani, a explodat un fenomen pe cât de trist, pe atât de dramatic: mulţi bunici, mulţi bătrâni, au ajuns să trăiască pe stradă din mila noastră, a celor care, în grabă spre serviciu, absorbiţi de grijile de zi cu zi, trecem mai mult nepăsători pe lângă ei. Mulţi dintre ei nici nu au curajul să ne privească. Capetele lor sunt plecate, resemnate, ca într-o cerere nespusă, iar privirile lor ţintuiesc pământul, întrebând parcă: „Când, Doamne?” Alţii reuşesc să-şi facă cred minim curaj, pentru a ne implora dacă nu milă, măcar atenţia. Câţi dintre noi, îi vedem? Câţi dintre noi le întindem o mână? Puţini.

Autorităţile ridică neputincioase sau nepăsătoare din umeri. „Nu  avem ce să le facem”, spun de multe ori reprezentanţii administraţiei locale, deşi încă foarte mulţi bătrâni zac neputincioşi în casele lor uitaţi de proprii copii fără ca autoritatea tutelară să-i cheme la ordine pe asemenea foşti copii, să le bată obrazul. Mai mult, ca scuză, ei atrag atenţia că bătrânii ajunşi pe străzi ar fi chiar organizaţi în reţele  de cerşetorie. Fără a exclude această variantă, nu cred că ea este regulă. Cât  s-a încercat să fie ajutaţi aceşti oameni, numiţi ai străzii? Am auzit de milionari autohtoni care risipesc averi pentru a face stadioane, saloane ultradotate, am auzit de primari care vor să intre în Cartea Recordurilor cu realizarea a celui mai lung cârnat din lume, cu cea mai mare ciorbă ori plăcintă, cu cei mai mulţi Moş Crăciuni adunaţi la un loc,  în piaţă publică, de ciobani care au cumpărat palate şi le-au modernizat în foiţe de aur, şi câte alte năzdrăvenii, dar nu am auzit ca cineva, undeva, în România, să construiască un cel mai mare şi dotat azil de bătrâni sau un centru social destinat acestora.

Nu vreau să dau sfaturi, dar mă gândesc că, poate, şi Biserica Ortodoxă ar putea să se implice mai mult, prin activitatea de ajutorare a bătrânilor noştri după modelul Bisericii Catolice care desfăşoară o bogată activitate caritativă, CARITASUL, înfiinţând direct prin parohii şi organizaţiile călugăreşti grădiniţe pentru copii, cămine de orfani, azile de bătrâni, cantine pentru săraci, cabinete şi centre medicale, asistenţă şi ajutor  la domiciliu pentru vârstnicii rămaşi de unul singur.

Despre construcţiile de cult, se ştie, numai Biserica Ortodoxă a construit în ultimii ani 4000 de biserici iar 1.000 sunt în fază finală. Nu existenţa în sine a locaşurilor de cult este problemă, ci faptul că Statul investeşte mai mult pentru finanţarea acestora decât pentru şcoli, spitale sau alte instituţii social-culturale, care lipsesc sau sunt în stare precară în România.

În final, las versurile poetului Adrian Păunescu să vorbească, poate, cine trebuie, va înţelege mai bine despre ce este vorba.

          Bătrânul cerşetor

La colţul străzii e un cerşetor
Cu mâna-ntinsă,
Către-o altă lume
Decât aceea unde,
fără nume,
El ispăşeşte râsul
tuturor.

Adolescenţii se mai ţin de glume
Şi-i pun în palmă semne
de-ale lor.
El e bătrân şi înţelegător,
Cu noi, cu toţii, dar,
cu cei mici, anume.
Şi care observă, într-o doară,
Că el e –aici din vremuri
de demult.
Împerturabil, în acest tumult,
El, cerşetorul, a uitat să moară.
Sub zdreanţa lui, minunea se înfiripă
În el e  Dumnezeu, de pază.
Iubiţi bătrânii. Nu-i uitaţi!

Să ne aducem aminte şi să ţinem minte, o doamnă, -am tot scris despre ea -, Christinei Lagarde, fostă şefă a FMI, actuală responsabilă de finanţele europene, cunoscătoare a demografiei şi statisticii ei, înspăimântată de vitalitatea fiinţei umane, deşi are şi dănsa destui ani adunaţi, s-a plâns public şi a rostit „bătrânii trăiesc prea mult, trebuie să facem ceva” să îi rărim, fapt care, actuala pandemie a ce este coronavirusul ucigaş i-i pusă în sarcină, deşi, local şi internaţional, tot mai multă lume referindu-se la bătrânii lor nu doar şoptesc despre secretul vieţii care duce către 100 de ani…

Speranţa  de viaţă a ce este Omul spune că acesta este drumul şi să fim pregătiţi, de aceea şi scrisul nostru cu cele spuse mai sus. Va veni timpul, prin 2100, când ţări mari vor avea singure câte un milion de oameni cu vârsta de chiar peste o sută de ani, China în anul 2069,SUA în 2073, Anglia în 2074, Japonia în 2075, India în 2100…

Au succes la vieţuire îndelungată cei care ştiu să se alimenteze şi să-şi chibzuiască eforturile fizice şi intelectuale, nu calorii, ci multe proteine, vitamine şi minerale, de asta am scris că Christinei  Lagarde are şi preocupări în domeniul grădinăritului…

Pentru conformitate, Ion N. Oprea, Iaşi 13 iunie,  primit de pe net de la prof. Valentina Lupu, Vaslui, 12 iunie 2020.

Pagina 1 din 1



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.616 abonați

comment closed

Drept de autor © 2009-2020 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5