Boris MARIAN

Embrion, nu avorton

Să fiu embrionul mai multor femei, o mie de oameni mă iartă, se spune că lichidul e lacrima lui Dumnezeu, iar tu Cain, Abel sau cum te cheamă ai sorbit aceeași lacrimă cu mine.Fără vicii nu am fi oameni, raiul s-ar prăbuși în lipsa celor viciați, iadul ar fi neîncăpător, o funie subțire ca firul de păianjen ne ține legați. Un glonte-n tâmplă, c”est la morte, azi am fumat ultima țigară, ieri am sărutat ultima fată, nu de mult m-am lăsat de alcool, dar viciul există ca șarpele, cu un singur ochi, să-l privim în ochi. A ierta-iertare, crește iarba mare, vine din război carul cel cu boi, carul n-are roate, boii nu au coate, căruțașu-i mort, sus, pe capră-i Lord, verde vârcolac, bun pentru spanac, pentru vrăji, vădane, nasc copii-n borcane, hei, opriți aici, strigă din bunici unul mai bătrân, că e slab și spân, de unde venirăți, cine v-a adus? Cine să-i fi spus? Noi suntem iertarea, bubuie și zarea, tremură pământul, tace și cuvântul, vârcolacul sare, v-am adus iertare, ce batjocorire, ce mai plâns în lume, vorbele nu-s bune, unde e Iubirea? Moare-n mănăstire. Ochi mari, nu implorați. Lunec în libertate printre grâne coapte. Fără energia dizlocantă a poeziei, ce ar mai fi realitatea? Un nimic. Podul spune – treci peste mine să vezi ce tare sunt, apoi se prăbușește inexplicabil. Cine sunt stăpânii șesului, dacă nu munții. Astfel și noi suntem stăpânii pământului. Dar am întâlnit în pustiu două picioare de piatră. Urmele uriașilor, unii spun că mai există. Sunt vii, se feresc de noi. Urma lăsată în aer de rotația flăcărilor ne mai călăuzește. Restul este istorie.