Berlin – ultimul poem

Boris MARIAN

Berlin –  ultimul poem

Scriu ultimul poem într-un Berlin  ploios,
Într-un scrin frumos, tumbalalaika, Hava Naghila,
Menta, afinul, agenta și cătina, bat-o vina,
Coada șoricelului, râsul prichindelului,
l-or fi găsit pe Dolfi? Era un fluture.
Merișorul se scutură. Bridge blue,
Carinthia, ia-mă de  soţ, pe nume Gotz.
Northumbria, mă sperie umbra  scrumbiei.
Te-ai mistuit ca o lumânare
În sfeșnic, fără a crede în minunile lumii,
Ai dat și fiarei un nume,
În jur – gropi comune, morminte,
Ce au trecut din tată în fiu,
Uri ancestrale, și poate și invers.
Riversplatta.
Mi-e frig , un frig al neiubirii,
Memoria a fost pulverizată
De un sinucigaș  ce credea în zei-canibali,
Sunetul trist, îngrijorat, cad fructele
Din ramuri grele, cântec sugrumat,
Ucise galbene gazele, eu mângâi orga
Purtătoare de spații, nu fierbeți clovnii,
Ei spun adevărul,  au răni ce nu se pot ascunde,
Numai cel cu carapace merge-n liniște și pace,
Creierul nu se mai mișcă, trepanăm cu-o toporișcă,
Toporișca e de zahăr, că țestoasa este mahăr.