Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Biografii sentimentale: Dr. ing. Costache – Ticu ULICIUC

La începutul lunii august 2009, s-a stins din viaţă inginerul Costache – Ticu Uliciuc, autorul monografiei „Costeştii Botoşanilor la sfârşit de mileniu” ( In căutarea satului de altădată…).Costache – Ticu Uliciuc s-a născut la Costeşti, comuna Răchiţi, într-o familie de ţărani, creştini- ortodocşi, fără avere, dar cu imensă dragoste faţă de semeni. În căsuţa, mai mult decât modestă, a lui Gheorghe şi a Eleonorei Uliciuc, s-au născut unsprezece copii, din care nouă, cinci băieţi şi patru fete, au trăit şi au ajuns oameni adevăraţi. Înzestraţi cu o inteligenţă sclipitoare şi înţelegând de mici că nu vor reuşi să trăiască din agricultură, toţi copiii au învăţat carte (lucru rar întâlnit, uimitor chiar şi astăzi în lumea satului !).
Astfel: Dumitru (n.1923 ) – tehnician mecanic, a fost impiegat de mişcare CFR la Iacobeni, Vatra Dornei, Ioan (n.1925) – subofiţer, Costache- Ticu (n.1931) – inginer, doctor în ştiinţe, Petru (n.1935) – contabil, Mihai (n.1937) – profesor de geografie, vreme de 20 de ani inspector şcolar la ISJ Neamţ.
Fetele: Elena, Eugenia, Maria şi Elisabeta ( mezina, n. 1943) – educatoare, la Bacău, s-au dovedit la fel de vrednice de respectul comunităţii din care s-au ridicat.
Mă simt onorat să-i fi cunoscut ( pe toţi !) şi chiar să-mi fi petrecut copilăria înconjurat de asemenea oameni. Între casa în care m-am născut şi cea a familiei Uliciuc nu era decât locuinţa bunicului meu, Ioan Corduneanu, frate cu Eleonora, fericita mamă a acestor destoinice vlăstare.
În ciuda numeroaselor greutăţi materiale, atmosfera în familia Uliciuc era mereu una destinsă, plină de zâmbet, optimism şi speranţă. Succesele şi reuşitele primului copil i-au dat curaj celui de-al doilea, apoi a prins aripi următorul şi tot aşa…până la ultimul!
În ceea ce îl priveşte pe Costache – Ticu, acesta a părăsit satul, pentru prima oară, în toamna anului 1943, înscriindu-se la Şcoala Normală „Alexandru Vlahuţă” din Sendriceni – Dorohoi, unde s-a numărat printre elevii eminenţi ai acestei prestigioase unităţi de învăţământ, fiind mereu premiant (conform prof. Vasile Fetescu, psihopedagog şi scriitor, coleg de generaţie ). După absolvire, nu profesează la catedră, ca învăţător, ci urmează, cu rezultate remarcabile, cursurile Facultăţii de Hidrotehnică, din cadrul Institutului Agronomic din Galaţi, devenind ulterior specialist de marcă în lucrări de hidroamelioraţii şi construcţii hidrotenice, recunoscut atât în ţară, cât şi în străinătate.
La terminarea facultăţii şi-a început activitatea ca inginer în vestul ţării, la Satu Mare şi Carei, după care, în 1957, se stabileşte definitiv la Iaşi.
În ţară, a mai lucrat pe şantierele de îmbunătăţiri funciare din judeţele Moldovei, la marile construcţii hidrotehnice de la Bucecea, Poiana Uzului, Stânca – Costeşti etc.
Revenind la Iaşi, s-a înscris la doctorat, iar după ce a promovat examenele, devenind doctor în ştiinţe, a lucrat o vreme în învăţământul superior tehnic ieşean.
In anul 1978, a vizitat China, într-o expediţie de cercetare ştiinţifică, iar între 1980 – 1983, s-a „exilat de bună voie pe malul Eufratului”, în R.A.Siria, participând la grandioase lucrări de hidroameliorări în zona Mesopotaniei antice.
Din păcate, din cauza climei calde şi uscate specifice zonei, după ceva mai bine de trei ani s-a întors în ţară măcinat de crize de astm şi de alte grave complicaţii pulmonare. Pentru dr.ing. Ticu Uliciuc au urmat lungi perioade de spitalizare şi, inevitabil, pensionarea.
Hotărât să-şi schimbe complet condiţiile de viaţă, în anul 1992, părăseşte confortul Iaşilor şi revine, după aproape 50 de ani, la Costeşti, pe meleagurile copilăriei, în mijlocul naturii. În scurt timp, traiul în aer liber şi preocupările cotidiene l-au făcut să scape de obsesia bolii şi să se simtă din ce în ce mai bine. A început să colinde uliţele Costeştiului şi să discute cu sătenii, pentru a afla cât mai multe informaţii, îndeosebi din cele petrecute în ultimele decenii ale secolului XX, perioadă în care a poposit mai rar pe meleagurile natale.
Între încântare şi…decepţie, formulează (şi nu doar pentru sine!) o întrebare răvăşitoare: „Unde este satul copilăriei mele, cel din prima jumătate a secolului XX, spre care mi-am îndreptat gândurile şi sufletul oriunde mă aflam ?”
Pentru a înţelege rostul acestei întrebări, voi reda câteva pasaje din monografia „Costeştii Botoşanilor, la sfârşit de mileniu” (în căutarea satului de altădată…), ediţie de (unic!) autor, carte de 456 pagini, apărută la Editura Axa,în octombrie 2004. Lucrarea a fost elaborată după o imensă muncă de documentare, de aproape 10 ani, pe teren, în biblioteci şi arhive din Botoşani, Suceava şi Iaşi.
…Dar, iată ce vă propun din scrierea amintită:
„ În primii ani,din cei opt petrecuţi la Şcoala Normală, dorul de casă şi de satul natal mă cuprindea adesea şi, uitând de minunatul cadru natural al Şendricenilor, plângeam ore în şir la poarta monumentală, cioplită în lemn de Moş Toader, meşter bucovinean. Când şcoala s-a refugiat (din cauza ocupaţiei ruse), dragostea de sat m-a determinat să mă întorc acasă, pentru a-mi ajuta mama şi fraţii mai mici” ( tatăl fiind mobilizat).
(…) „ După război, deşi eram mai măricel, acelaşi dor mă determina uneori să parcurg pe jos peste 40 Km, marş forţat de circa 6 ore, pe traseul Şendriceni – Dorohoi – Dealul Polonicului – Halta Văculeşti –Cotârgaci – Teişoara. Când ajungeam la podul lui Huzum, la circa 2 Km de ţinta finală, eram complet epuizat şi chinuit de rănile din tălpile picioarelor desculţe. Nu mai puteam, dar auzind lătratul câinilor din Costeşti pe diferite voci cunoscute şi concertul minunat al broaştelor, uitam de oboseală şi rupt de foame, dar cu inima plină de fericire, ajungeam la destinaţie.
Surprinşi de vizita nocturnă, deoarece ajungeam de regulă pe la orele 22, părinţii îmi spălau rănile, mă ospătau cu ce aveau la îndemână şi, a doua zi, mă expediau din nou la şcoală, de astă dată cu trenul, deşi nu le era uşor cu banii. Despărţirea de cei dragi era grea, de multe ori cu lacrimi în ochi, dar plecam cu bateriile încărcate pentru încă o perioadă de timp”.
(…) În ultimii ani de şcoală şi pe timpul studenţiei, la Galaţi, veneam acasă doar în vacanţe, cu trenul, până la Botoşani. De la Botoşani la Costeşti mergeam pe jos, dar până să ajung în deal la Ciritei, de emoţie mi se oprea parcă respiraţia şi nu revenea la normal decât după ce zăream turla bisericii (…).
Alteori, când se afla pe şantierele din zona Moldovei „în liniştea nopţilor înstelate, mă întorceam mereu pe meleagurile natale cu gândul, şi numai rareori mai treceam, în fugă, pe la Costeşti, pentru a-mi vedea părinţii şi rudele apropiate”.
„Nu aveam răgaz să observ schimbările care se produceau în sat. Poate de aceea, în peregrinările mele prin lume, am purtat mereu în suflet icoana satului din copilărie, cu căsuţe sărăcăcioase, înşirate haotic pe coasta văii Teişoara, în lungul iazurilor, cu oameni ce trudeau din greu ca să-şi câştige pâinea cea de toate zilele, dar mai ales cu puzderia de copii (…).
Aflat într-o expediţie ştiinţifică în China, într-o minunată seară de mai, 1978, plimbându-se pe malul lacului Pai Ciu An (100 de lacuri), a observat cu surprindere că „bolta cerească este identică cu cea de la Costeşti. Deşi mă aflam la peste 10 000 Km depărtare de locurile natale, gândul mi-a zburat la cei dragi de acasă, amintindu-mi de nopţile senine din copilărie, când dormeam cu tata în carul cu fân şi încercam să număr stelele ( minte de copil! )”.
– Ei,da! Ce ar mai fi de adăugat? Poate, doar, faptul că asemenea constatări nu se fac decât cu inima. De un suflet de poet, incontestabil şi iremediabil romantic.
Cu imensă deschidere şi disponibilitate spre comunicare şi socializare, Ticu Uliciuc a iubit enorm viaţa şi oamenii şi nu ar fi reuşit să trăiască singur, izolat nici măcar o zi. Revenit în sat, şi-a copleşit concetăţenii prin comportamentul şi atitudinea caldă, modestă, absolut firească. Uşor adaptabil, se apropia de oricine şi era fericit să stea la sfat cu un şcolar sau cu directorul şcolii,cu vreun licean sau cu un bătrân din sat, era fericit să-l întâlnească pe preot sau pe primar. I-a cunoscut (profesional, nu politic ) pe Ion Iliescu, fostul preşedinte al României şi pe Alexandru Simionovici, fostul prefect al judeţului, ambii hidrotehnişti. A vorbit cu reprezentanţi diplomatici ai ţării în străinătate, dar şi cu personalităţi mondiale.
Despre ce vorbea? Despre toate şi despre orice… Cultura generală copleşitoare, rod al pregătirii temeinice din şcoală şi de pe tot parcursul vieţii îi îngăduia să abordeze doct orice discuţie legată de poezie sau de matematică, de geografie sau geologie, de psihologie sau de medicină, de diplomaţie sau relaţii internaţionale(…).
Inginerul Costache – Ticu Uliciuc a fost căsătorit cu Elena N. Zaboloteanu, nepoata savantului biolog Petru Şuşter, personalitate emblematică a Costeştilor.
După o viaţă exemplară, plină de realizări, monumentale – aş îndrăzni să spun, ultima suflare şi-a dat-o, în vara acestui an, chiar pe îndrăgitele meleaguri ale copilăriei, la Costeşti.
Înmormântarea, la care a participat şi un mic grup de consăteni, a avut loc la Cimitirul „Eternitatea” din Iaşi.
Cred că numele dr. ing. Ticu Uliciuc merită a fi reţinut şi menţionat, cu prisosinţă, în Dicţionarul personalităţilor botoşănene.
 
     
 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 2.569 de abonați

3 comentarii la acestă însemnare

  1. stefan spune:

    Cei care l-au cunoscut, sau il pot cunoaste prin monografia lui, sunt incredintati cu putere in aceasta mentionare a numelui sau. Dupa cate l-am cunoscut personal, cred ca iubirea lui a fost nu pentru Costesti si Botosani, mult mai mult pentru familie, pentru satul romanesc, pentru frumuseti descoperite de el in trecut, atat de sincere atunci, care astazi nu se mai arata satenilor…Desigur, iubirea aceasta s-a aratat apoi in melancolia pentru Costestii de altadata, pentru Botosani, locul lui natal.

    Cred ca scrierile lui pot fi intelese si citite cu placere de orice român, european, om, ce poate descoperi printre randuri o melancolie dulce si chiar un umor bun – atat de caracteristic lui Ticu. Numele Costachi Uliciuc ar ajuta chiar si randurile unui dictionar al personalitatilor nationale.

    Multumesc D-lui Vasile Fetescu pentru acest frumos omagiu literar si jurnalistic adus bunicului meu.

  2. elena spune:

    Ne alaturam si noi cu multumirile noastre D-lui Vasile Fetescu pentru omagiul adus unchiului nostru.Toti cei ce l-au cunoscut nu au decat cuvinte de lauda la adresa lui,am aparut in familie ca o necunoscuta ,mi-a acordat toata dragostea impeuna cu minunata lui sotie. Va multumesc din suflet!

  3. Iacobiţă Valeriu spune:

    Respect şi recunoştinţă pentru domnul inginer Uliciuc. Aş dori să achiziţionez cartea. Am copilărit pe malul iazului cu peştele cel mai dulce, pe văioagele şi costiştele satului…..îmi aduc aminte, cu bucurie, de oamenii frumoşi şi buni care mi-au îmbogăţit viaţa…

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5