Primit pentru publicare: 04 april.2015
Autor: Ion N. OPREA
Publicat: 05 april.2015

Biserica Ortodoxă Română şi unul dintre Întâistătătorii ei – Patriarhul IUSTINIAN, la 38 de ani de la plecare la cele veşnice: nu slugă, ci victimă a prigoanei comuniste

Des, nu prea des, am scris despre Patriarhul Iustinian, ultima dată în cartea “Scurte medalioane. Semnal istorico-literar”, Ed. PIM, Iaşi, 2010, 560p., sub titlul “Judecătorul cel drept – Dumnezeu, nu Catalan cupletistul”, p.467 ş.u.

Documente noi necesită repulicarea, cu noi informaţii care dau dreptate nu numai susţinerilor noastre ci şi Preafericitului ca om şi Înalt ierarh al bisericii…

Ceea ce şi facem, la cei 38 de ani scurşi:

…Ce repede trece timpul! În anul 2006, în revista „Timpul” de la Iaşi (nr.3) un anume Gabriel Catalan publica articolul intitulat „O conferinţă radiofonică în spirit colectivist a unui ierarh ortodox procomunist (1945)”. Aşa era scris pe prima pagină a publicaţiei iar în cuprins, în pagina a cincia, erau comentariile autorului. Se arăta despre conferinţa în cauză că a fost citită de Ioan Marina Vasluianu, viitorul patriarh ortodox român Iustinian, la 1 iulie 1945 la „Ora satului”, vorbitorul fiind atunci episcop vicar la Mitropolia Moldovei.

Gabriel Catalan se dădea drept „descoperitorul” cuvântării respective găsite într-un dosar cu file nenumerotate, într-un fond neinventariat complet şi intitulat „Emisiuni diverse”, în arhiva Societăţii Române de Radiodifuziune. Documentul – spunea Catalan era important pentru că această „Conferinţă radio este una din cele mai vechi luări de poziţie publică a respectivului cleric”,rostită de ziua cooperaţiei când, acelaşi, „face o înflăcărată propagandă cooperaţiei”, folosindu-se de retorica creştină şi de cea „antirăzboinică”, susţinând „poziţia guvernului comunist român” şi anticipând politica socială şi economică ale regimului comunist faţă de ţărănime în viitor.

„Este o dovadă a utilizării clerului ortodox în campania de colectivizare a ţărănimii române şi nu numai a acestei categorii sociale, ci a celei mai mari părţi a populaţiei ţării în general” – se înfierbânta Catalan.

Cum textul incriminat nu cuprindea ceea ce acuza autorul de la Timpul, el fiind doar o chemare spre „frăţească înţelegere şi conlucrare” pentru ca în noile condiţii social-economice „cooperativa să ne scape de jugul semenilor noştri fără omenie” pentru ca prin cooperativă „să vindem şi să cumpărăm uneltele şi mărfurile trebuitoare” am înţeles că opus susţinerilor lui Gabriel Catalan, cuvântarea în cauză nu avea deloc vreo vinovăţie.

Argumentele mele în apărarea părintelui Ioan Marina Vasluianu le-am pus pe hârtie şi le-am trimis drept replică revistei care a găzduit textul acuzator în mod gratuit. Nu am primit nici un răspuns. Textul în apărarea ierarhului l-am publicat ulterior în volumul „Personalităţi moldave”, Editura PIM Iaşi. 2009 p.567-583.

Într-un scurt P.S. adăugam: „Numai atunci când cineva va scrie cartea reuşitelor patriarhului Iustinian în faţa P.C.R. de salvare de la demolare a numeroaselor lăcaşuri de cult şi a multor personalităţi victime ale opresiunii, unii precum Gabriel Catalan îşi vor da seama cât au greşit acuzându-l de cele arătate mai sus.”

Încheiam susţinând, că acum, ca şi atunci, G.Catalan nu se putea dispensa de vinovăţia asumată intenţionat, copilăreşte, şi mă întrebam şi ce va face revista „Timpul” care i-o promovase, refuzând drept corijare măcar articolul replică la necuviinţă.

Între timp, într-o rubrică „Istoria creştinismului”, cu titlul „Iustinian Marina, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române (1948-1977) (XXII), în ziarul „Lumina” (6 martie 2009) citim cuvinte de înaltă apreciere semnate de pr. Cezar Tăbârnă.

Spre cunoştinţa lui Gabriel Catalan, a colegiului redacţional al revistei ieşene „Timpul” dar şi a cititorilor, iată doar câteva din dificultăţile suportate şi faptele bune ale patriarhului Iustinian din cei 29 de ani de patriarhat.

În perioada 1948-1977 timpul de păstorire a patriarhului Iustinian în România comunistă s-au construit 302 biserici, s-au reparat sau restaurat alte 2345 biserici, dintre care 999 monumente istorice, dintre acelea 128 fiind mânăstiri, schituri şi altfel de aşezăminte monahale. Pe lângă bisericile nou construite şi împodobite cu picturi, în alte 271 biserici pictura a fost restaurată.

De la întronizarea celui de al treilea patriarh român, la 6 iunie 1948, şi până la moartea lui, la 26 martie 1977, în faţa ”adversităţii comuniste la care a fost supusă Biserica, Patriarhul Iustinian s-a dovedit un abil diplomat şi a căutat să ţină piept, cât a putut, atacurilor îndreptate împotriva Casei Domnului. El a menţinut strâns unite rândurile clerului, a sprijinit pe condamnaţii politici dintre preoţii şi călugării eliberaţi din puşcărie şi a restaurat multe biserici şi mânăstiri, înfruntând sancţiunile, ameninţările şi chiar domiciliul forţat, la care, pentru o perioadă, a fost supus. El a căzut victimă prigoanei comuniste atunci când a protestat împotriva Decretului 410 din 19 noiembrie 1959, care prevedea că puteau fi admişi în monahism doar bărbaţi care au depăşit vârsta de 55 de ani şi femeile cu peste 50 de ani de viaţă.

Decretul în cauză dispunea scoaterea din mânăstiri a „circa 5000 de monahi şi monahii”. Curajosul Iustinian care s-a împotrivit decretului abuziv şi-a atras grave persecuţii, fiind trimis la Schitul Dragoslavele, unde i s-a fixat domiciliul forţat şi unde a rămas timp de şase luni.

„Patriarhul Iustinian şi Biserica Ortodoxă Română” în perioada 1948-1964” se intitulează volumul, Editura „Partener” din Galaţi, autori istoricii „dr. George Enache şi Adrian Nicolae Petcu cercetători la Consiliul Naţional pentru studierea Arhivelor Securităţii (CNSA) din care se desprinde ideea de bază: „Patriarhul Iustinian n-a fost o slugă a comuniştilor.”

Din documente şi cartea citată (care a fost parte dintr-un ciclu al dezvăluirilor) rezultă că patriarhul a fost un om curajos, inteligent, care ştia când să atace şi când să se replieze, „un strateg strălucit care, prin politica sa, a protejat oamenii căzuţi în vizorul securităţii, inclusiv foşti deţinuţi politici; a construit biserici, le-a restaurat şi modernizat, le-a salvat de la demolările programate.”

Declarându-se de acord cu regimul comunist, Iustinian, în acei ani ai lui 1948-1950 a împiedecat puterea comunistă să se amestece mai adânc în treburile bisericii. Denumit patriarhul „roşu”, Iustinian era considerat, atunci, unul de-al regimului instaurat, şi comuniştii, ca şi securitatea, nu se prea băgau în treburile bisericii şi a clerului, pentru că aveau încredere în el. Doar era omul lui Gheorghe Gheorghiu Dej, pe care îl găzduise ca prieten atunci când, la arestare, acesta îi bătuse la uşă…

Considerat omul acestuia şi a regimului, Iustinian a păstrat şi revigorat învăţământul confesional, a consolidat şi apărat monahismul, organizându-l cu temeinicie, a ţinut alături, … şi le-a protejat, dar şi folosit în interesul bisericii, personalităţi precum Bartolomeu Valeriu Anania, parohul Andrei Scrima, dar nu numai, deşi era veşnic luat şi criticat drept un agent al comunismului strecurat în sânul Bisericii Ortodoxe Române.

El însă, după cum afirmau istoricii, regrupa în jurul său şi folosea unele personalităţi ale ortodoxiei, îndeaproape supravegheat de securitate. După cam zece ani de linişte, comuniştii aveau să-şi dea seama că fuseseră păcăliţi, iar Iustinian a intrat şi Sfinţia Sa în vizorul securităţii, comuniştii supunându-l criticilor şi ocărilor, la modă în perioada aceea.

Că aşa este, memoriile lui Valeriu Anania confirmă. După 11 ani de exil în America (1965-1976) trei decenii se ocupă acasă şi de propriile … memorii. Într-un capitol „Eu şi securitatea” prelatul face o „dare de seamă” asupra fenomenului, dar insistă şi asupra a ceea ce ne interesează: relaţia de magistru discipol cu patriarhul Iustinian, dar şi prietenia durabilă cu el, prilejuindu-i memorialistului, „scrierea unor pagini expresive, pline de duioşie şi de recunoaştere demnă a marelui model” – scrie Emanuela Ilie într-un documentar „Memoriile lui Valeriu Anania” (II) Fiat lux!”, în Dacia literară nr.5/2009, p.37-43.

„De altfel, la solicitarea patriarhului, bătrân şi bolnav, eroul veritabilei saga americane se va întoarce în ţară, unde va trăi noi experienţe dureroase sau greu de dus până la capăt pentru Bătrânul oştean, rechemat sub drapel, de departe, între ele se va detaşa şi Moartea patriarhului Iustinian”, scrie recenzenta.

Tot dânsa ne reaminteşte că moartea patriarhului este „rememorată într-un capitol intens, tulburător, ca document de psihologie umană în momente limită” şi, deschizând o paranteză, ne încântă să vedem „aprinderea lumânărilor de către infirmierele unui spital al Comitetului Central al Partidului Comunist Român sau pieptănarea, aproape ritualică, „încet, fără grabă, ca într-o mângâiere” a bărbii cadavrului în drum spre groapă”…

Încet, fără grabă, pentru că prea grăbit şi pe furiş luaseră, în acei ani, sfântul botez sau sfânta cununie, mii, sute de mii de români de la duhovnicii lor, mai mult necunoscuţi decât cunoscuţi, ca nici pământul să nu cunoască, dar mi-te securitatea că românii, chiar şi sub comunism, rămăseseră aceeaşi binecredincioşi întru Domnul…

În orice caz, paginile de „portretistică sau de reflecţie socio-antropologică”, cum le califică Emanuela Ilie, sunt probe că lumea se modela mereu, iar cartea de confesiuni a lui Valeriu Anania devine o reuşită care oferă oricui documente a ceea ce este viaţa în măsură să valideze etic şi estetic o personalitate, un destin absolut uluitor, dacă ţinem seama şi de acuzaţiile nefondate care i s-au atribuit patriarhului în timp de neştiutori. De oameni care s-au dat drept ceea ce erau: vorbitori despre fapte de suprafaţă…

În Convorbiri literare nr. 10, 2014, p.29 ş.u. i se publică postmortem lui Nicolae Stroescu Stînişoară documentarul „Amintiri despre patriarhul Teoctist’ în care spaţii largi cuprind şi aduceri aminte despre patriarhul Iustinian şi cum era şi a fost în activitate, doborând încă o dată ceea ce a scris Captalan şi a publicat Timpul fără a-şi recunoaşte culpa, s-o numim blând: „…Încă prin anul 1997 am luat cunoştinţă de un document foarte revelator pentru adevărata faţă a relaţiilor de profunzime dintre partidul comunist şi Biserică. Este vorba de raportul prezentat Comitetului Central al P.C.R. de faimosul ministru de interne, Alexandru Drăghici, în care constata că, după cum se exprima el, în anul 1962 singurul duşman care a rămas în interior pentru statul de democraţie populară este Biserica Ortodoxă Română, în frunte cu Patriarhul Iustinian Marina şi cu cei doi Vicari ai săi Arhiepiscopul de la Turda de jos şi Galaţi, Antim Nica, şi Teoctist Arapaşul. Deci Patriarhul Teoctist rămăsese singurul supravieţuitor a celor stigmatizaţi ca inamici iremediabili de către ministrul de interne comunist de la vremea aceea” (art. citat p.33).

Şi adaugă omul, mare voce cândva la Europa Liberă, ceea ce mai spusese presa şi cunoscătorii: „M-am bucurat să regăsesc acest document în remarcabila carte publicată, în 2005, la editura Nemira, sub titlul Ortodoxie şi Putere Politică în România contemporană de către istoricul George Enache”.

Ştie Gabriel Catalan şi revista Timpul din Iaşi despre toate acestea şi nu numai?

Despre „Patriarhul Teoctist care nu a evitat examinarea critică de către însăşi Ierarhia Bisericii Ortodoxe Române a unor deficienţe de curaj şi rezistenţă în faţa represiunii statului ateu”, jurnalistul evocă fapte esenţiale: „Mi-amintesc cum la capătul sesiunii extraordinare a Sfântului Sinod, din 3-4 ianuarie 1990, Patriarhul Teoctist a citit la radio câteva fragmente din cuvântul pastoral către cler şi credincioşii români”: „În primul rând condamnăm cultul idolatru al personalităţii dictatorului care se considera un fel de zeu, precum şi dictatura ateistă şi antireligioasă care i-a servit de platformă şi prin care teroarea a ridicat minciuna la rang de adevăr. Drept aceea cerem iertare lui Dumnezeu şi vouă, prea iubiţi fii sufleteşti, pentru toate declaraţiile noastre publice şi pentru pastoralele noastre, prin care am fost obligaţi să vă spunem că ne bucurăm de deplină libertate religioasă, în timp ce asupra Bisericii se exercitau multe presiuni şi îngrădiri de tot felul, precum şi pentru teama noastră, prea mare, de a ne opune deschis dictaturii şi pentru felul în care am fost obligaţi să-l lăudăm pe dictator”.

„…Dincolo de robusteţea sufletească, discreţia, modestia şi răbdarea de tradiţie monahală a Patriarhului Teoctist, nu înseamnă că el nu a suferit sub apăsarea vremurilor dinainte de decembrie 1989 ca şi după aceea, când mi-a mărturisit că s-a simţit foarte singur, în nopţile şi zilele acelea învolburate, bogate în critici şi reproşuri şi sărace în sfat şi sprijin chiar din partea celor apropiaţi lui până atunci ca şi mai târziu”, ştiind şi simţind, permanent, iubirea credincioşilor săi, deşi bolnav, „a reuşit să se deplaseze în automobil la Televiziune”, unde li s-a adresat, „copleşit de semnele dragostei şi evlaviei cu care l-au întâmpinat oamenii”, mulţi îngenunchind, oprind maşina şi cerându-i benecuvântarea de Întâistătător, fapt care l-a încurajat, iar în zilele care au urmat, când la palatul patriarhal şi în ţară, iniţatorii înnoirii critice ai bisericii nu mai încetau căutările, sfinţia sa, patriarhul a deschis şi lăsat larg intrările oricărui grup critic oferindu –le facilităţi de lucru. Şi, după cum ştim, Biserica l-a avut până în ultima clipă…

Cât priveşte revenind la Patriarhul Iustinaian…

În seara zilei de 26 martie 1977, la vârsta de 76 de ani, fostul Ioan Marina Vasluianu, ajuns patriarh al României, după o grea suferinţă şi o îndelungată spitalizare, înceta din viaţă. Pe crucea monumentului de la Mânăstirea Radu Vodă din Bucureşti, ctitorită de Sfinţia Sa, credincioşii citesc: „M-am luptat lupta cea bună. Credinţa am păzit. Am ajuns la capătul drumului vieţii. De acum încolo mă aşteaptă răsplata dreptăţii pe care mi-o va da Domnul, Judecătorul cel drept, în ziua aceea!”

Şi, iată, fir cu fir, dreptatea vine şi o dată cu ea lumina şi pentru Biserica Ortodoxă Română şi Înalţi-slujitorii ei…