Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 13 → 2021

Blamata suferinţă

Revista Luceafărul: Anul XII, Nr.11 (143), Noiembrie 2020
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE


Blamata suferinţă

Fragment din lucrarea premiată la Concursului Național de Creație Literară și Artă Plastică „Laudă semințelor, celor de față și-n veci tuturor”. Ediţia 2020, Organizat de Centrul Cultural „Lucian Blaga” Sebeş: Premiul I şi Premiul Special al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Târgu Mureş şi al revistei „Izvoare filozofice, secţiunea eseu.
Primit pentru publicare: 29 Nov. 2020

Autor: Pavel Nicolaie, Sfântu Gheorghe, Covasna
Publicat: 30 Nov.  2020
© Pavel Nicolaie, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE


              

  Blamata suferinţă

Motto: Suferinţa, ori de câte ori e îndurată sau
cugetată cu vrednicie, dovedeşte că răstignirea nu va
 fi fost inutilă, că jertfa lui Hristos e roditoare.
(Pr. Nicolae Steinhardt
)

Filozofiile, aproape indiferent de naşterea lor spaţio-temporală, definesc individul ca fiind suma experienţelor sale de viaţă. Psihanaliza, terapiile moderne: raţional-emotivă şi comportamentală, terapia schemelor, nu fac decât să pună într-o matrice a practicii toate aceste filozofii, asemeni unei ciorbe reâncălzite, la care se mai adaugă  câteva condimente  ca produs al noilor ştiinţe.

Drumul spre cunoaştere, şi implicit spre cunoaşterea de sine, este presărat cu multe obstacole şi presupune un efort susţinut, care nu se poate netezii spre adevărata cunoaştere decât, aşa cum am spus,  printr-un efort susţinut, ce poate fi uneori definit: suferinţă.

Omul, în esenţa sa, nu-şi este suficient sie însuşi. Din acest motiv, pentru a se contura ca un om adevărat,  are nevoie de reguli, de îndoieli, de incertitudini şi, într-un anume fel, de liberul arbitru. Omul, poate alege să fie bun sau rău. Suferinţa îl poate abrutiza sau înălţa, îl poate duce către  starea sa primară sau îl poate apropia de creatorul său în toată splendoarea divinului.

Liberul arbitru ne introduce în sfera celebrului pariu pascalian, şi, extrapolând, putem miza pe suferinţă ca pe un dat întru cunoaştere, cu toate supliciile ei, sau ca pe o damnare şi de aici refuzul şi negarea rolului său constructiv în devenire. Cei care privesc suferinţa ca pe un dat întru devenire au, şi apoi cine nu are, propriile îndoieli, întoarceri din drum sau ochii mânioşi către cer. În mod paradoxal, însă, cei asumaţi  devin mai buni şi în acest fel se apropie de divinul din ei şi totodată de creator. Dar ce se întâmplă cu cei neasumaţi, cu cei care nu vor să vadă dincolo de ceea ce nu  poate fi văzut? Ei nu vor avea privilegiul lui Toma. Atâţia dintre semeni nu prea ştiu/ce să înceapă-n zori cu suferinţa.Ei nu-şi dau seama nici spre seară de prilejul chemat să-nalţe mersul, conştiinţa.(Laudă suferinţei).

În aceeaşi măsură teluricul se prefigurează ca un alternator, ce generează energii incomensurabile, intensificând demersul fiinţei către lungul drum al cunoaşterii prin suferinţă. Geneza, codificată în ADN-ul uman, plămădirea omului din ţărână se întrepătrunde cu multitudinea de angoase, care au rolul fundamental să scoată omul din starea sa primară, sărăcită de simţuri, şi să-l înalţe către starea sa ideală. Tată, carele eşti şi vei fi, nu ne despoia, nu ne sărăci, nu alunga de pe tărâmuri orice suferinţă. Alungă pe aceea doar care destramă, dar nu pe aceea care întăreşte, fiinţa-ntru fiinţă.(Laudă suferinţei).

Poate nu întâmplătoare este raportarea omului la ţărână, care poate semnifica, într-un fel,  mai puţin materie şi pe de altă parte mai mult energie. În antiteză cu ţărână este argila. Aceasta are calităţi superioare, tocmai prin faptul că poate fi modelată ajungând la forma finală, imaterială, duh, fără să mai alterneze şi să fie când materie, când energie. În acelaşi fel, în care omul este modelat, pentru că argila are proprietatea de a se lăsa prelucrată, luând forma imprimată de o forţă exterioară, pe care creatorul i-o imprimă, aşa şi suferinţa imprimă o energie creatoare asupra fiinţei umane schimbând-o la faţă. Dar pentru ca această suferinţă să poată modela argila umană, trebuie să aibă o geneză. Tată carele eşti şi vei fi, nu ne despoia, nu ne sărăci,nu alunga de pe tărâmuri orice suferinţă. Alungă pe aceea doar care destramă, dar nu pe-aceea care întăreşte fiinţa-ntru fiinţă.(Laudă suferinţei)

Nu cred că există un alt suflet, decât cel românesc, care să fie valorificat, prin artă, într-o aşa simbioză cu pământul cu toate semnificaţiile sale. Poate că acest lucru a făcut ca acest suflet să fie transpus în poezie, în proză şi în acest fel să fie duh întru eternitate.

Omul modern a pierdut contactul cu acest suflet şi implicit cu esenţa sa divină. Asfaltul şi încăţările de firmă nu mai permit conexiunea între el si pământ, rupându-l în mod brutal de geneză. În acest fel suferinţa este percepută în mod eronat, şi este deposedată de valenţele sale care zidesc întru fiinţă. Valorile culturale nu-şi mai găsesc locul în noile realităţi bombardate de o tehnologie, care aruncă omul dincolo de firea sa umană. Dacă pământul controla şi genera anumite patimi, transpuse în proză şi poezie, ce nu erau atât de decadente, acum locul acestuia a fost luat de inteligenţa artificială, care, în aceeaşi măsură controlează şi generează anumite patimi, ce nu duc decât pe un drum fără întoarcere. Mersul desculţ prin tărână, contemplarea stelelor nu mai reprezintă un comportament colectiv de emancipare  de sub tirania instinctelor primare, ci un act individual prin care omul modern uită de trădările sale zilnice, în urma cărora se vinde atât pe el cât şi pe semenul său, şi asta pentru puţini arginţi. De ce oare? De ce mulţi merg pe aceleaşi poteci bătătorite de Iuda?  Oare pentru că mersul către înainte, fără să privim inapoi, nu-şi propune decât mântuirea simţurilor şi mai puţin a sufletului?

Ultimele decenii au smuls omul, mai mult decât  au făcut-o secole întregi, din matca sa şi împreună cu noile ştiinţe încearcă să-i schimbe şi genetica, invetând un ADN neuman. Din aceste considerente trebuie, mai mult ca oricând, ca trecutul să fie recreat, întrucât, dacă din trecutul fiinţei umane nu va mai rămâne decât amintiri selective, prezentul va fi efemer, iar viitorul se va contura sub semnul întrebării.

Recent, libertatea, valoare intrisecă a democraţiei, s-a simţit vădit afectată, când un virus, denumit SARS-CoV-2, i-a ştirbit din latura sa inutilă. Spun inutilă întrucât omul modern nu înţelege libertatea ca pe un dar, ca pe o călătorie în centrul propriul sine, ci ca pe o hoinăreală încoace şi încolo, fără ţintă. Au fost câteva luni de suferinţă. Pentru unii a fost sfârşitul lumii, pentru alţii mai mult decât o binecuvântare. Aveau, şi o parte şi cealaltă acelaşi instrumente, însă unora le-a lipsit antrenamentul. Şi, chiar dacă unii erau tentaţi să se apuce de treabă, vaşnicii gardieni, apărători ai democraţiei, au sărit ca arşi gândindu-se cât de periculoasă e întoarcerea individului către propriul sine. Dacă, în goana nebună după plus-valoare tributară unui prezent efemer, omul se trezea din marasm şi vedea cât de adânc e întunericul din el. Atunci, chiar că era o problemă. Societatea recentă are nevoie de oameni care să consume  mărfuri din ce în ce mai multe  şi mai variate. O trezire a conştiinţei ar fi periculoasă. Ea ar aduce lumină în ceea ce are natura umană defect, iar arăta că acumularea de bunuri materiale, cu mult peste cele necesare şi cu preţul asupririi şi sărăcirii altora, nu poate duce  la nimic bun. Plictisul, vidul interior, nu poate fi alungat în maniera acumulării de bunuri. Acest confort spre materialitate, dacă nu este consolidat de confortul  spriritual, descompune individual  în acelaşi fel în care  se descompune un castel de nisip. Şi aici este vorba de acea suferinţă, care destramă. Cei care, în această perioadă, n-au făcut un efort de cunoaştere n-au înţeles nimic din toată această tevatură, dar să stea fără grijă, vor veni şi alte trenuri şi poate că atunci nu vor rămâne iarăşi în gară. Poate, cine ştie, vor fi mai antrenaţi şi mai atenţi la detalii. Dacă cunoaşterea sinelui este un demers ce presupune suferinţă de ce o refuză omul modern, de ce caută pâine şi circ ? Oare pentru că omul modern se depărtează de cultură, în aceeaşi măsură în care cultura se depărtează de el ? Două linii paralele, care se vor întâlni niciodată. Locul acesteea a fost luat de cultura mall-urilor. Frecventându-le, individul uită de sine şi  încearcă, în această manieră, să se certifice pe sine raportându-se la ceilalţi. Este în rând cu lumea pentru că poate înfuleca o felie de pizza şi bea un pahar de bere aşa cum o fac toţi ceilalţi. De ce nu?! Suta sa de lei, trudită numai de el ştie cum sau furată din banul public, are aceeaşi valoare ca suta celui care are milioane. Pentru o clipă este şi el rege şi chiar este, pentru că există. Pentru el mall-ul e atât poezie cât şi proză. La sfârşitul zilei se întoarce acasă ca după o izbândă.  Se uită în oglindă şi vede în ea un erou. Este eroul zilei care a repurtat o izbândă, dar va înţelege însă, într-un târziu, că de fapt el este învinsul. Dar, pe moment, nu mai are nevoie de eroi, chiar el este unul.

***************



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.636 de abonați

comment closed

Drept de autor © 2009-2021 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5