Primit pentru publicare: 17 Oct. 2021
Editor: Ion ISTRATE
© Tudor Petcu, © Revista Luceafărul (www.luceafarul.net)

Sensul comunitar al existenței constituie sau ar fi trebuit să constituie fundamentul primordial al naturii umane în manifestarea ei teologal-ființială. Temelia prieteniei, cum ar fi spus Pavel Florenskji, nu a reprezentat realitatea istorică a umanității, aceasta din urmă optând pentru mefiență ca stare de fapt, supunându-se astfel de bunăvoie patimii nimicirii.
Altfel spus, omul, luat generic, nu a putut sau nu a vrut să îşi asume o pedagogie a iubirii față de Celălalt şi față de lumea înconjurătoare, ceea ce ne dă de înțeles faptul că nu a ştiut să se integreze într-un spațiu vital propice păcii şi armoniei în diversitate.
De fapt, şi nu cred că cineva ar avea ceva de obiectat, omul manifestă în primă instanță şi cel mai adesea o violență originară față de diferență, inclusiv atunci când aceasta din urmă ar trebui să se manifeste în propriul său orizont lăuntric. Mai concret, omul ca ființă vulnerabilă, profund înrădăcinată în latura natural-instinctuală, nu acceptă cu uşurință trecerea de la o paradigmă existențială la alta, adică faptul de a se cunoaşte sau de a se descoperi într-o lumină nouă, ceea ce îngreunează considerabil raportarea sa corectă la Celălalt.
În general, Celălalt, conform misticii iudaice expusă de Moise Maimonide, reprezintă lecția supremă în vederea disciplinării propriului sine, față de care ne îndepărtăm prin ofrandele metafizice pe care le aducem superficialității cotidiene. Prin Celălalt poate avea loc o dezvăluire a sinelui pierdut absorbit într-un fel de apocalipsa ignoranței personale.
Într-adevăr, de cele mai multe ori nu îl vedem pe Celălalt, vedem doar un altul pe care nu suntem în stare să îl găzduim, ontologic vorbind, în viața noastră. Ospitalitatea ca sens metafizic, îmbrățişarea Ființei Celuilalt par cabane mult prea îndepărtate pe Muntele Cunoaşterii.
De aceea, se produce o distanță axiologică considerabilă față de etica întâlnirii cu Celălalt pentru că noi nu ne situăm afectiv față de întâlnire în lumina ei evenimențială.
Da, se poate fără îndoială afirma că Întâlnirea, în toată complexitatea şi unicitatea ei, este cel mai pătrunzător eveniment pentru că eul nostru are posibilitatea să cunoască un al doilea despre care nu ştie nimic, adică despre o conştiință ce are statutul de singularitate personală asemenea oricărei alte conştiințe.
Evident, pentru un asemenea grad de percepție este nevoie de o responsabilitate etică de sorginte biblică față de Celălalt în aşa fel încât să îl descoperim şi să îl înțelegem aşa cum este el dincolo de ceea ce credem că este.
Întâlnirea presupune blândețe comprehensivă şi curiozitate metafizică față de Celălalt, o emoție moral-intențională care să modeleze într-o manieră coerentă raportul „ich und du” (tu şi eu) pentru a ajunge la cunoaşterea prin „miteinander” (unul cu celălalt).
Un asemenea exercițiu de responsabilitate etică reprezintă de fapt chintesența toleranței pure, înscrisă în codul sapiențial al existenței autentice, fundamentată pe două coordonate majore de principiu: smerenie atitudinală şi reflecție interogativă.
Aşadar, lumea în care trăim este reprezentată permanent de o întâlnire cu Celălalt, însă o întâlnire pe care o ratăm pentru că adesea ne situăm în afara imperativului etic al responsabilității. Astfel întâlnirea în sine devine un extemporal pierdut şi în situația în care nu putem cunoaşte nimic despre un al doilea, ratăm şi pariul libertății interioare, adică eterna cunoaştere de sine.