Visez o reînviere în suflet şi-n privire
Şi-n tot ce îndeobşte numesc, ades, „iubire”…
Aş vrea ca pruncul care, am fost, să-l reîntâlnesc
Şi, plin de pocăinţă, să-i spun că nu-l urăsc…

Că de-aş putea întoarce, cumva, timpul-napoi
N-aş mai greşi – zvârlindu-i visarea la gunoi…
Ci grijuliu şi tandru mereu l-aş sprijini
Să-şi împlinească visul – oricare-acesta-ar fi.

Când nu mai ai speranţe, când nu mai poţi visa,
Devii o tristă umbră – devii chiar umbra ta…
De aceea, de visare, tot mai ades m-agăţ –
Să fiu copil la suflet, încerc să reînvăţ.

Căci prea posac şi acru, treptat, am devenit
Şi-mi flutură în suflet, prea des, un văl cernit…
Deşi-i prozaic veacul, vulgar şi mercantil –
Deloc nu-i imposibil să mă mai simt copil.

…E primăvară-n juru-mi, lumina e de miere
Şi, plin de nerăbdare, aştept o reînviere…
Simt, clar, cum mă priveşte din ceru-nalt, o stea
Ce, tainic, să mă-ndrume – a vrut şi încă vrea…