Creaţia corală a cappella a compozitorului botoşănean Gheorghe Cojocaru cuprinde piese de factură lirică. Deşi sunt amprentate de gândirea polifonică a compozitorului, lucrările sale reunesc tehnici de scriitură diferită, fapt observabil în creaţiile compozitorilor din secolul XX.
„(…) Pentru mine muzica rămâne o artă a emoţiei (…)” (Dirijorul francez Serge Baudo, intervievat de criticul de artă Valeriu Râpeanu, într-un fragment publicat în „Tratat de cânt şi dirijat coral” de D.D. Botez, Consiliul Culturii şi educaţiei socialiste, Institutul de cercetări etnologice şi dialectologice Bucureşti, 1985). Teoretic, în momentul în care porneşte de la un text literar compozitorul se află în ipostaza de a transpune în sunete gândirea poetului. O relaţie între text şi muzică care să înglobeze toate aspectele în aşa fel încât rezultatul să fie apreciat. „Când silaba cea mai accentuată, din cuvântul cel mai expresiv coincide cu ictusul melodic, plasat pe timpul cel mai accentuat al măsurii, într-o evoluţie melodică ascendentă spre ictus, subliniată de o dinamică naturală, atunci se poate spune că fraza este scrisă cu măiestrie, iar interpretarea ei se realizează în modul cel mai firesc” (Valeria Covătaru – „Curs teoretic de dirijat coral”, Tg. Mureş, 1969, pag. 93). Gheorghe Cojocaru surprinde imagini muzicale pornind de la textul eminescian, folosindu-se de şabloanele specifice acestui demers. În lucrările sale „La steaua”, „Sara pe deal”, poate fi remarcat principiul identităţii dintre accentele textului şi cele ale muzicii pe baza căruia fiecărui sunet îi corespunde o silabă. De asemenea, tot în aceste lucrări se observă că melismele lipsesc cu desăvârşire.
Nu-l pot încadra pe Gheorghe Cojocaru în categoria creatorilor de muzică contemporană, întrucât nu abordează o scriitură de factură contemporană.
Component al şcolii româneşti de compoziţie, Gheorghe Cojocaru face parte din categoria compozitorilor care au ales scriitura tradiţională, clasică, în defavoarea celei contemporane. Astfel, creaţiile sale sunt accesibile tuturor formaţiilor corale. Din punct de vedere al scriiturii, se poate observa o influenţă din partea unor compozitori precum Kiriac, Chirescu, Sabin Drăgoi, Nicolae Ursu, în genere compozitorii care s-au afirmat până în 1940.
Gheorghe Cojocaru a făcut primii paşi în sfera compoziţiei ajutat de profesorii săi din facultate, Anton Zeman, Vasile Spătărelu, Achim Stoia. Apoi, după ce a absolvit studiile universitare şi a decis să aleagă calea creaţiei muzicale, a luat legătura cu Alexandru Paşcanu căruia îi trimitea periodic câte 50 de piese şi le primea înapoi corectate. Ulterior, a colaborat cu compozitorul Radu Paladi care i-a fost alături de mai multe ori.
 Gânduri despre George Enescu
 Din creaţia sa, din mărturisirile sale, reiese faptul că Gheorghe Cojocaru a fost atras de opera marilor valori născute pe plai botoşănean. Aşa se explică existenţa atâtor lucrări corale compuse pe versuri scrise de Mihai Eminescu, pe versuri scrise de poeţi botoşăneni, acele gânduri despre George Enescu, act inedit, fiind singurul de acest gen păstrat.
 “George Enescu
Nu mi-a fost hărăzit să-l văd pe George Enescu, deşi în timp m-am apropiat de el ca de ceva ce ai nevoie în fiecare zi.
Atunci când Enescu dădea ultimul concert la Dorohoi – concertul de adio – aş fi putut să-l văd; dar cunoştinţele mele de la liceu, fără profesor de specialitate – la Pomârla – nu mi-au oferit ultima şansă de a-l vedea şi auzi pe Luceafărul muzicii româneşti. Poate că, pentru dragostea pe care am început să o nutresc faţă de creaţia sa începând cu opera “Oedip“ şi întorcându-mă pe firul opusurilor sale până la Rapsodii, viaţa, destinul sau poate întâmplarea mi-au dat prilejul de a-i vedea măcar mormântul, care se află în cimitirul Pierre Lachaise din Paris, unde am fost atras ca de un magnet (1980). Mă gândesc la vremea când Enescu era cu vioara, bagheta în mână, ce forţă exercita asupra acelor care-l cunoşteau. Mărturisesc că mai mult tremurând am ajuns la mormântul lui simplu pe care – spre bucuria mea – am aflat 3 garoafe proaspete. Am cuprins piatra, aplecându-mă peste mormânt, îngenunchiind fără să premeditez, simţindu-mă o clipă alături de El, întorcându-mă cu El împreună la colţul nostru de ţară pe care l-a iubit cu pasiune şi de care – în acel moment – şi mie îmi era dor. Pot spune că am fost o clipă alături de întreaga măreţie a lui Enescu, apărută pentru o clipă de sub modesta şi simpla lespede pe care era încrustat ENESCO.
Am simţit o durere aflându-l departe de dealurile pe care le-a mângâiat cu privirea şi le-a căutat cu dorul şi dragostea-i necurmată, însă m-am resemnat oarecum lăsându-l să doarmă alături de nume ilustre: Rossini, Chopin, Balzac, Apolinaire, Hugo, Moliere, Racine, Bellini şi atâţia alţii. A scrie la comemorarea din 4 decembrie de la trecerea în nemurire a lui George Enescu este o mare greutate, cel puţin pentru mine.
S-a vorbit şi s-a scris în ultimul sfert de veac despre unicitatea geniului enescian, fără a i se releva coordonatele şi trăsăturile fundamentale caracteristice autorului Rapsodiilor române. Toţi am simţit o mare greutate în a clasifica un profil atât de singular în istoria muzicii!
Crescut în atmosfera severă a muzicii austriece, a ştiut să evite modele trecătoare care au bântuit Parisul la începutul secolului al XX-lea, nealăturându-se nici unei tendinţe novatoare pur experimentale, evitând aplicarea spectaculoasă a efectelor tehnice.
George Enescu a înclinat spre sinteză, mai mult decât spre inovaţia de paradă, fapt care a contribuit la întârzierea receptării creaţiei sale şi a ocupării locului pe care-l merită în planul creaţiei universale; iată de ce avea dreptate Antoine Golea în Estetique de la musique contemporaine că “Enescu rămâne cel mai nedereptăţit compozitor al veacului XX“.
Din această imposibilitate de clasificare profesională, creaţia autorului lui “Oedip“ şi-a dobândit pe măsura scurgerii anilor perenitatea. Compozitorul a ştiut să cristalizeze acele trăsături de esenţă umană şi artistică nepieritoare, a insistat pe ideile majore capabile să insufle paginilor muzicale o puternică viaţă interioară. “Singurul dintre toţi, care după părerea mea are o adevărată personalitate şi cre nu-mi dă impresia că deformează ideile ca să le facă să apară ca noi, este George Enescu. În fond, după părerea mea – mărturisea profesorul Andre Gedalge despre discipolul său – el este singurul care are în adevăr idei şi suflu“.
S-a remarcat pe bună dreptate că Enescu a fost un tip de muzician renascentist, rătăcit în secolul atomului şi al cuceririi cosmosului. Proverbiala sa memorie, cultura multilaterală în domeniile ştiinţei şi filosofiei, dar mai ales activitatea profesională de compozitor, violonist, dirijor, pianist, pedagog etc. l-au singularizat în lumea artei moderne.
În momentul când unii muzicologi străini îl socoteau pe Enescu “un vajnic ctitor din vremea Renaşterii“, un enciclopedist al secolului iluminismului, pierdut în lumea noastră, muzicologii români au scos la lumină şi alte laturi inedite ale acestui umanist. Astfel, muzeul muzicii româneşti păstrează o suită de desene şi caricaturi semnate de Enescu, ce depăşesc cu mult condiţia artistului plastic amator.
Acest Michelangelo al muzicii româneşti a însemnat pentru mulţi prieteni, colegi de breaslă, critici muzicali, un poliinstrumentist fără egal. Există documente şi mărturii scrise ce atestă noi laturi ale muzicianului român: organist, violist, violoncelist, flautist şi cornist.
Puţini ştiu că George Enescu nu s-a temut să apară în unele din aceste posturi – chiar în faţa publicului din ţară şi străinătate.
Toate acestea sunt virtuţi care întăresc portretul muzicianului renascentist, luminând unicitatea geniului enescian.
Deşi tot mai mulţi cercetători contemporani recunosc în creatorul român un spirit de sinteză universală, totuşi George Enescu se înscrie – în primul rând – ca personalitatea de sinteză primordială a culturii muzicale româneşti.
Nu va fi departe timpul când muzicologii de pretutindeni, inclusiv istoricii noştri, vor împărţi epocile mare ale procesului de afirmare a şcolii noastre de compoziţie în două mari perioade: înainte şi după Enescu. “

Poeziile eminesciene – sursa principală a lucrărilor muzicale semnate de Gheorghe Cojocaru

Prin compunerea acestor lucrări, compozitorul a utilizat specificul cultural zonal şi l-a promovat prin muzică. De altfel, el a primit o medalie comemorativă când s-au împlinit 150 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu pentru „merite deosebite în studierea, editarea, promovarea sau interpretarea operei eminesciene” (Decretul nr. 4 din 12 ianuarie 2000; textul actului publicat în Monitorul Oficial nr. 22-21 ianuarie 2000).
Dintre trăsăturile ce definesc stilul compoziţional al lui Gheorghe Cojocaru aş aminti înclinaţia către simplitate, din punct de vedere al structurii melodico-armonice, ritmice, atracţia spre muzica cu text, care este evidentă şi în care principalul mijloc de comunicare este melodia desprinsă din formaţiuni modale – de cele mai multe ori, influenţa melosului popular care se face simţită în unele lucrări ale sale de factură corală.
Întrucât poeziile eminesciene constituie sursa principală a compoziţiilor muzicale semnate de Gheorghe Cojocaru, semnalez existenţa acelui „stile espressivo” (Valentina Sandu – Dediu – „Studii de stilistică şi retorică muzicală”, Universitatea de Muzică din Bucureşti, 1999) care, în acest context, subliniază expresivitatea versurilor prin muzică.
Nefiind marcat de un stil atotcuprinzător, secolul XX oferă posibilitatea compozitorilor de a alege sau de a îmbina diverse stiluri. În această perioadă diferite principii sunt căutate de compozitori, însă „împrumutul şi parafraza (…) rămân strategiile importante” (Valentina Sandu – Dediu – „Studii de stilistică şi retorică muzicală”, Universitatea de Muzică din Bucureşti, 1999) abordate de aceştia. Preocupat de fuziunea cuvântului cu muzica, compozitorul a extras sursele necesare din „tradiţia” muzicală pentru a-şi expune propriile idei muzicale. În genere, mesajul muzical porneşte echilibrat şi prezintă pe parcurs o anumită gradaţie, figurile muzicale ornamentând textul eminescian.
Din punct de vedere al sonorităţii, timbrul vocal constituie coordonata definitorie pe care s-a axat compozitorul. Preferă să încadreze melodia în sistemul modal, într-o tipologie cantabilă vocală, folosindu-se de un ambitus mediu şi de ţesături polifonice, abordând mai ales structuri în mers treptat.
Creaţia sa este unitară din punct de vedere al sonorităţii prin preferinţa către genul vocal, prin reîntoarcerea în cadrul aceleiaşi lucrări la modul (tonalitatea) propus iniţial (ex.: „Lacul”), din punct de vedere al ritmului prin consecvenţa utilizării aceluiaşi vocabular ritmic în cadrul unei piese muzicale, din punct de vedere al melodiei prin unitatea tematică consecventă.
„Amprenta componistică nu este altceva decât o concretizare a noţiunii de stil” (Valentina Sandu – Dediu – „Studii de stilistică şi retorică muzicală”, Universitatea de Muzică din Bucureşti, 1999, p. 65), determinată de figurile retorice – anabasis, polyptonom, climax („Sara pe deal”) – expuse uneori pe fondul articulaţiilor suprapuse („La Steaua”).
Prin înclinaţia sa către exigenţele echilibrului, compozitorul Gheorghe Cojocaru urmează calea „clasicizării moderne” a artei muzicii, „artă luminată de idealul unui Frumos de natură etică” (Carmen Cozma – „Meloeticul. Eseu semiotic asupra valorilor morale ale creaţiei artistice muzicale”, Editura Junimea, Iaşi, 1996).
 Cătălina Constantinovici