Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

BOTOŞANII ÎN PUBLICISTICA EMINESCIANĂ

BOTOŞANII
ÎN PUBLICISTICA EMINESCIANĂ

În 1989, la împlinirea unui secol de la trecerea în eternitate a lui Mihai Eminescu, Botoşanii au găzduit o manifestare omagială a presei române, un simpozion sub genericul „Eminescu publicist”, organizat de către Consiliul Ziariştilor, filiala sa din Iaşi şi redacţia ziarului ,,Clopotul”, cu sprijinul Comitetului de Cultură.

Intervenţiile, reflectate în publicaţia centrală ,,Presa noastră”, într-o sinteză realizată de Rodica Şerbănescu, („Presa noastră”, Bucureşti, nr. 6/1989), poartă semnătura lui Lazăr Băciucu secretar al Comitetului judeţean Botoşani al PCR, Nicolae Dragoş, prim-vice preşedinte al Consiliului Ziariştilor, prim redactor-şef-adjunct al ziarului „Scânteia”, Emil Calotă, redactor la ziarul „Înainte”-Dolj, Cristian Livescu, redactor la ziarul „Ceahlăul”-Neamţ, Dimitrie Vatamaniuc, istoric literar, editor al publicisticii eminesciene, Mircea Oprea, redactor la ziarul „Clopotul”-Botoşani, Radu Căjvăneanu, redactor la ziarul „Clopotul”-Botoşăni, Ionel Bejenaru, muzeograf, Muzeul Judeţean Botoşani, Ion Maximiuc, redactor-şef al ziarului ,,Clopotul”-Botoşani.

Intervenţiilor celor de mai sus, consemnate în paginile „Presei noastre” cvasi integral, li s-au adăugat şi cele semnate de Corneliu Sturzu, redactor-şef al revistei „Convorbiri literare”, Ion Ţăranu, redactor-şef al revistei „Cronica”, Radu Negru, critic de artă, Andi Andrieş, director al Editurii Junimea.

Redau textul intervenţiei mele de atunci, din 1989; „Botoşanii în publicistica eminesciană”:

Fără exagerare, publicistica eminesciană se constituie într-o frescă a societăţii româneşti de la sfârşitul secolului trecut (n.n. al XIX-lea, la data raportării de atunci).E o lume vie, agitată, cu contraste de tot felul, care nu puteau să-i scape unui publicist de forţă, aşa cum era Mihai Eminescu. Într-o construcţie remarcabilă, Eminescu filtrează fiecare fenomen, văzut în totalitate sau în detaliile sale, rezultând mereu un demers, o pledoarie şi, nu odată, un verdict. Articolele sale degajă forţă, vervă, incită.

Din bogata-i publicistică, desprindem, ca un segment, Botoşanii, oraş şi locuri binecunoscute poetului, din fragedă vârsta şi mai apoi. Articolul său „Literatura ;şi pastrama din Botoşani”, apărut în „Curierul de Iaşi”, din 12 ianuarie 1877, trebuie că a făcut vâlvă în societatea botoşăneană a vremii, ceva mai patriarhală, mai tihnită, scutită de duelurile politice din Capitală sau de la Iaşi. Este societatea pe care o va reda admirabil, în romanul „Asfinţit de oameni”, scriitorul Ludovic Dauş, tot un fiu al locurilor. Dovadă că a făcut vâlvă acest articol o constituie şi faptul că a fost adesea subiect de referinţă în periodicele locale, numeroase şi diverse ca orientare, şi aceasta timp de ani în şir. Foaia ieşeană, ca şi alte gazete din Bucureşti, din Transilvania, se citeau frecvent la Botoşani, ca o modă, aproape. La vremea aceea, animau protipendada botoşăneană un Nicolae Pisoski, fostul aghiotant al lui Cuza, un C. Bobeică, omniprezent în Cameră, un Nicu Vârnav, agricultorul de la Dolina, cu performanţele sale la târguri şi expoziţii de răsunet, în ţară şi străinătate, un Dimitrie Scarlat Miclescu, paşoptistul şi unionistul de odinioară, fostul comisar al lui Cuza pentru Legea rurală, un Văsescu, om al aceleaşi epoci a Unirii ş.a.

În articolul susmenţionat, tonul zeflemistic al lui Eminescu este debordant, din debut: ,,Ştiam odată că în vechiul târg al Botoşanilor se face pastrama bună şi în genere se dau cărnii acele modificaţii care-o fac să se împotrivească timpului şi să figureze sub denumirea generală de mezelic în deosebite formate prin băcănii şi pieţe. Dar că în Botoşani s-ar fi făcând şi literatură, şi-ncă literatură, ştii cole! cu şic, asta n-o ştiam pân-a nu ne veni Calendarul „Lectorului român”, pe anul 1877”.

Ei, bine, în acest număr al publicaţiei botoşănene, Eminescu a citit două poeme, cu accente meditative şi o nuvelă, uşor melodramatică, semnate N.I. Angel. Calitatea îndoielnică, precară a unor asemenea creaţii îi determină atitudinea, în ton acid, necruţător, ironic, zeflemist. Cititorul botoşănean – găseşte de cuviinţă Eminescu să afirme – ,,vrând-nevrând trebuie să urmeze pe cărarea înflorită a muzelor botoşănene, să se îmbete de parfumul florilor de pe malul Botoşancei, să adoarmă în cântecul filomelelor cu nemuritoare boturi cari în acest fericit oraş au forma cam ciudată de scriitori de cancelarie”. Aşadar, o veritabilă caznă pentru cititorul botoşănean, pus la încercare cu asemenea subproducţii literare. Dar Eminescu oferă şi cititorului „Curierului de Iaşi”, reproducând creaţiile lui N.I.Angel, ocazia de a vibra, şi pentru el, „coarda arfei angelice”. Va fi citit Eminescu şi alte pagini ale Calendarului „Lectorului român” botoşănean, din moment ce afirmă, în acelaşi ton caustic – „Acest calendar conţine smântâna (ca să nu zicem crema) inteligenţei literare din acel oraş”. Ca o reacţie imediată „Curierul. Foia intereselor generale”, ce apărea la Iaşi şi, dădea, în replică, un răspuns ascuns în dosul iniţialei R., care, dincolo de a se erija într-o susţinere a cauzei literare a Botoşanilor, se constituie într-o denigrare în plan literar şi biografic a poetului Mihai Eminescu. Articolul purta titlul„Brevetul de pastramagiu a redactorului oficial din Iaşi dat de el însuşi” şi apărea la 20 ianuarie 1877, în foaia amintită, condusă de Th. Balassan.

Este rândul lui Eminescu să polemizeze, în replică, în articolul „Pro domo” (23 ianuarie 1877). Întăreşte cele susţinute anterior, referitor la faimoasa pastramă botoşăneană. Ironia, chiar dacă există, e cuminte, calmă – ,,(…)acest articol este tot aşa de bine un titlu de onoare pentru Botoşani precum e brânza pentru Limburg, untdelemnul pentru Provence, vinul pentru Champagne”. Şi, unde mai pui că „tocmai uscăturile din Botoşani sunt un obiect de esport care a ajuns până la Londra”!

Cât despre literatura de la Botoşani, Eminescu, bun cunoscător a tot ce s-a scria, îi relevă doar pe Dimitrie Rallet (poate o fi frecventat şi el casa căminarului Gheorghe Eminovici, cine ştie?!), nu altul decât pamfletarul tăios la adresa regimului Domnului Mihail Sturdza şi pe Ion Veniamin Adrian, gazetar, poet, profesor, pe care Eminescu îl va fi cunoscut personal, în anii adolescenţei şi studiilor sale. În rest – şi nu insistăm – Eminescu îi pune la punct pe domnii R. şi Balassan.

Botoşanii îşi mai află loc în publicistica eminesciană, în articolele care abordează probleme demografice, şcolare, susţinerea armatei de către populaţie, în campania din 1877-1878, ca o dovadă a unui ochi mereu deschis asupra acestor plaiuri care erau – putem spune – pentru Eminescu, o frumoasă şi tulburătoare obsesie.



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 27 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5