Nicolae CORNESCIAN

BUDAPESTA

aici totul a rămas identic
la fel ca şi atunci când ne-am văzut pentru prima dată
bănuind că ne ştiam dintotdeauna
când am zărit culori noi în lumini dizolvate de alte priviri
în oglinzi şi-n umbre desprinse de păsări de deasupra fluviului
de parcă ne aflam pe un alt pământ
lipsit de ceasuri de nisip
de ore şi zile ce nu puteau fi uitate nicicând
nici măcar în clipa în care am înţeles că aveam prea puţin timp
pentru a repeta momentul decisiv
asemenea gândului că totul era diferit
că deveneam ceea ce nu eram niciodată
îndeosebi în tăcerea şi singurătatea de dinaintea întâlnirii
în anii uitaţi
în locuri în care nici n-ar fi trebuit să ne naştem
cât timp abia aici începea adevărata noastră viaţă
în acest oraş în care totul era mult mai clar decât tot ce puteam închipui
podul cu lanţuri de oţel cromat
maluri de marnă şi drumuri continuând dincolo de orizont
ghizduri înălţate în mijlocul apei
şi ceva mai uşor decât aerul golit de refracţii metalice
un albastru ca de metilen
inducând freamătul necesar pietrelor crescând necontenit
îndeosebi în nopţi tot mai reci
şi mai ales aici unde totul a rămas mult mai real decât în orice altă depărtare
chiar şi acum când am revenit doar pentru a ne aminti
clipa în care ne-am văzut pentru prima dată
falia de cer
îngropată în ţărmul ce ne purta paşii spre necunoscut
spre galerii subterane cu albatroşi alogeni şi ape luminate
umplând golurile dintre pereţii de sticle masive
şi ceva ca din vis sau dintr-o altă viaţă
ceva ce nici nu trebuia să existe şi-n realitate
acel verde pelagic unindu-ne umbrele într-o singură umbră
ca un fel de percal transparent
reflectând tot ce definea spaţiul nostru comun
mult mai clar decât orice închipuire cât timp aici şi doar aici
tot ce vedeam era tot ce aminteam
ce rămânea identic
pentru totdeauna

Budapesta, 1 decembrie 2017