Dacă n-ați fost, atunci cu siguranță ați trecut prin Marginea în drum spre Sucevița. Aici, în satul acesta, trăia bunica Raveca. Se născuse la 30 iunie 1889. Era o femeie blândă, credincioasă, harnică, cu foarte mult bun simț și drag de învățătură. 

N-a fost bunica noastră, a fost bunica cu care am crescut. Și ea rămâne, probabil, femeia cea mai simțită pe care am cunoscut-o îndeaproape, bunica-model din visele mele. Iertarea, blândețea, răbdarea și bunătatea i se citeau pe chip. Iar lacrima, deși era, nu i-o zăreai, n-o auzeai. Pășea întotdeauna molcom, să nu stingherească. Avea ochii albaștri, grăitori fără cuvinte. 

Fusese o femeie frumoasă și demnă la viața ei. Crescuse cinci copii: Aurora, Viorica, Livia, Traian și Artemiza. Bunicii Raveca îi plăcea mult să citească. Romanele istorice o captivau. Țin minte că deasupra patului avea un covoraș cu un peisaj de munte; spunea că este din Vorarlberg. Știa și puțină germană.  În anii de gimnaziu pe ea am auzit-o și de la ea am învățat primele cuvinte în această limbă. Și tot pe ea am auzit-o povestind de viața marelui scriitor german J.W. Goethe și de mitul lui Faust. Îmi amintesc că până și la 80, 90 de ani găseam în permanență, pe măsuța de lângă pat, pe lângă rugăciuni, 2-3 cărți la citit.                        

Soțul ei, Pamfil, se născuse în 1879 și avea să trăiască până în 1938. Fotografia din perete arăta un bărbat cu mustăți chipeșe, la vreo 50 de ani, care, prin ținută și privire, impunea prestanță și respect. Era un om drept, care știa ce înseamnă să ai carte și cât ajută să fii un om citit. 

Bunica Raveca vorbea de moșul Pamfil cu multă reverență.  Fusese învățător și director de școală la Marginea peste 30 de ani. Multe generații de mărgineni i-au fost recunoscători pentru copiii pe care i-a ajutat să-și facă drum drept și hotărât în viață. Toate fetele sale au ajuns învățătoare cu studii la renumita Școală Normală de la Cernăuți, iar fiul, Traian, un preot îndrăgit de enoriașii săi din Bosanci, județul Suceava.

Bunica Raveca știa multe povești, iar blândul grai bucovinean în care le rostea le dădea un farmec aparte. Când vorbea despre nunțile de altădată privirea parcă i se lumina de amintiri numai de ea știute. La nuntă invitații merg astăzi în mașini și limuzine. Însă pe atunci, la început de secol 20, gospodarii din sat mergeau la nuntă în căruțe împodobite cu covoare țesute manual și se îmbrăcau în port național, ca la orice  sărbătoare. Caii aveau canafi mari și roșii la urechi iar coada împletită. Nașii stăteau în prima căruță, urma cea a mirelui cu vătăjeii –cavalerii de onoare de astăzi, și căruța miresei cu druștele-domnișoarele de onoare. Veneau apoi, pe rând, cele cu zestrea, iar ultima era căruța cu fanfara. Bunica povestea că ștergare lungi, naționale, purtau nașii și rânduitorul la pahar dulce. Iar banii ce se adunau ca dar, se numărau la urmă cu nașii și se puneau într-un ștergar subțire la mireasă… în sân. 

Când ajungeam vara la bunica Raveca, primul loc unde ne opream, sora mea Mihaela și cu mine, era pomătul din spatele casei unde ne așteptau zmeurișul și pomușoara, iar apoi prundul Suceviței în care ne bălăceam, măcar puțin, sărind pe pietre. La întoarcere aveam alivence calde, pe care bunica le trecea fuguța prin lapte dulce. Dar ați mâncat vreodată alivence cu lapte, prins în ulcele de lut, pentru a le duce apoi dorul? Sau învârtită cu mac? 

 Uneori aveam invitație la masă la doamna Suciu unde stăteam cu fata ei, Nuța, la povești și bunătăți ascultând muzică la casetofon până seara târziu. Boney M. era în mare vogă la vremea aceea. Doamna Suciu -fostă Joldea – era învățătoare, o femeie vrednică și foarte inimoasă, mult îndrăgită în sat. Iar fiica ei era o fată bună la suflet și tare miloasă de fel. Am fost colege de liceu un an, la Botoșani, apoi ea s-a mutat la liceul „Hurmuzachi” în Rădăuți. Avea să ajungă o doctoriță foarte bună. Pentru mila și firea ei săritoare, dornică să ajute, bolnavii o caută și astăzi cu aceeași neobosită nădejde. 

Iarna, când era post, Bunica ne aștepta cu borș de sfeclă și colțunași umpluți cu ceapă și ciuperci, strânse și uscate vara. Ne mai făcea scrijele pe plită și mere coapte. Când se mânca de dulce, dimineața sau seara ne pregătea scrob cu 2 linguri de cârnăciori afumați și ținuți în untură, 4 ouă, 2 linguri de smântână și 2 linguri de brânză sărată, presărată la urmă. Dormeam acoperite cu pilota din puf de gâscă, doar nasul ni se mai vedea. Nu simțeam frigul oricât de rece ar fi fost. Îmi amintesc că în sat era și o femeie, Anița, renumită pentru plăpumile frumoase, din lână, pe care le făcea. Am avut și noi două, cu ele am crescut.

Aveam câte o zi în care mergeam cu Bunica și tanti Artemiza, prin pădure, după hribi și rourași. Luam mâncare în trăistuță, mâncam de amiază și ne odihneam în câte-o poieniță cu ferigi înalte.

Când treceam prin Marginea cu autocarul, eleve sau studente fiind, rugam pe șofer să claxoneze și să oprească pentru câteva minute la Bunica. Încă din stradă zăream curtea  cu liliac nemțesc, cu gladiole și verbine. Beam apă rece de la fântână, iar bunica ne servea pe toți cu dulceață. Iarna ne aducea mere pe care le ținea în lădițe cu fân. De neuitat mirosul merelor din fân… De neuitat mormanul de zăpadă ce îl vedeam  uitându-se cu jind prin geam la florile verii, flori pe care bunica le ținea în vase înalte, de ceramică neagră.                A venit însă timpul și bunica Raveca a ales să plece dintre noi tot într-o vară. Era 14 iunie 1986, iar ea avea 97 de ani. Am fost la înmormântarea ei. La fereastră bocitoarele i-au cântat povestea vieții și au jelit-o. Am stat la priveghi, i-am pregătit coliva și masa așa cum îi plăcea, așa cum merita. Fiind iubită și respectată în sat pentru înțelepciunea, bunătatea și modestia ei,  era chemată la botezuri de mulți gospodari. Așa se face că multă lume a și petrecut-o pe ultimul drum. La capătul lui, moșul Pamfil o aștepta de ani de zile. 

După plecarea Bunicii timpul ne-a risipit încet, încet, pe toți, prin lume și am venit la ea din ce în ce mai rar. De fiecare dată însă când se întâmplă să mai trec prin Marginea, privirea mea alunecă ușor pe case și pe acoperișuri căutând frumosul și bucuria vacanțelor de altădată.

Între casa bunicii și casa doamnei Suciu erau un nuc și o fântână. Fântâna mai este, abia de o zărești, nucul cel mare nu. Stația de autobuz tot lângă Fabrica de Ceramică este. Casa bunicii și casa doamnei Suciu s-au vândut. Nu mai sunt. Pe locul caselor sunt alte case, alte vise.  În lumea amintirilor rămâne însă totul neschimbat, distanțele și anii nu mai sunt, dispar; eternul șterge nevăzut hotarul dintre ieri și azi.

Și iată-mă din nou aici găsind, după atâția ani, oameni ce încă mai poartă amintirea celor și vremurilor de odinioară. 

În Marginea fusese și un schit pe vremuri. Îmi amintesc că într-un an l-am vizitat. Pe atunci trăia acolo un călugăr venit de prin sudul țării, avea probleme cu un picior. Am stat mult de vorbă cu el. Chiliile, dărăpănate, nu arătau prea bine, el stătea la capătul dinspre est al lor. 

Am vizitat apoi biserica. Încă se lucra în interiorul ei. În partea de sus a pereților erau niște găuri mari ca niște guri ale unor vase de lut. Am întrebat despre ce este vorba, la ce folosesc. Și așa am aflat că pe vremea lui Ștefan cel Mare, în zidurile bisericii se includeau astfel de oale mari de lut pentru a asigura o sonoritate de excepție la slujbele ținute. Am stat în mijlocul bisericii și i-am încercat acustica și, într-adevăr, se auzea perfect. 

Recent am revizitat mănăstirea, devenită acum de măicuțe, harnice și smerite furnicuțe și m-am interesat la maica stareță de oale, pentru că nu se mai vedeau. Am aflat că sunt la locul lor și că își împlinesc menirea dintru început. M-am bucurat să mă reîntâlnesc cu sufletul credincios al Bucovinei, cu dragostea lui de obiceiuri, de frumos și pace.

La Marginea sunt și astăzi oameni frumoși, adevărați, de omenie. Și ei știu povești. De la tanti Steluța am aflat, de pildă, că din zmeoaică (laserpitium latifolium),  planta care crește la marginea pădurii prin fânațuri, gospodarii pun o bucățică mică de rădăcină în sticla cu țuică de casă. Cei care știu, îi folosesc rădăcina mult amăruie și foarte parfumată ca leac pentru stomac, ficat și bilă. Se spune că primăvara n-o scoți cu ușurință din pământ, se adună și se-ascunde grabnic, nu se lasă culeasă de oricine.

Bunicii Steluța și Traian, când deschid poarta oaspeților, își deschid și sufletul. La ei în casă și în suflet am regăsit, nealterată, lumea bunicii Raveca. Am regăsit cu bucurie ospeția, hărnicia și credința românului autentic ce trece, cu înțelepciune, dincolo de vremuri și de vitregii. 

Nu degeaba se spune că te îndrăgostești de oameni și de locuri când vii în Bucovina. Mergeți pe acolo și nu-i ocoliți. Bucurați-vă frumos de plaiurile acelea, de oameni, de inima lor și demnitatea cu care își duc nu doar anii care se-adună ci și grijile de zi cu zi. Când îți deschid poarta, ei îți deschid și sufletul.

                                                                              Marginea, 17.07.2017