ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X

Nicolae CORNESCIAN

EXODUL

Urcam tot mai mult.
Urcam până la corabia rămasă aici de nu se ştia când.
Străbăteam poteci înguste, şerpuind printre brazi şi stejari,
arbuşti şi buşteni de un verde marin.
Ne întorceam aici. Unde era mai mult loc decât altundeva.
În pâraie lucea orizontul şi ceva mai uşor decât aerul.
În priviri se vedeau alte lumini, proiectând forme stranii;
edificii ce n-au existat niciodată. Pe lângă care imaginam că treceam
şi învăţăm să ne simţim prezenţi. Radele porturilor probabile.
Grote pline de nori, sclipiri reci în acvarii;
acei ochi ce ştiau că eram din alt timp.
Că veneam mai mereu când se termina totul.
Când nu se mai întâmpla mai nimic demn de a schimba esenţialul.
Ori doar pentru a continua ceea ce era firesc. Ce vedeam
şi credeam că devenea real:
râuri de aer, scântei în rouă, priviri luminând pretutindeni.
Şi acea arcă imensă, de sticlă şi lemn negru. Plină de apă din care
ţâşneau fluturii, scăpărau peştii mărilor uitate,
retrase în cer în timpul refluxului magnetic;
în anul ultimei veri de pe pământ. Atunci când nimeni
nu mai recunoştea pe nimeni. Când cei ce plecau pentru totdeauna,
ne spuneau că locul nostru nu e aici; nu e niciunde.
Şi totuşi, reveneam doar pentru a ne aminti şi a recunoaşte
pe culmile pădurii milenare alge şi scoici, ramuri cu noduri;
frunze ridicate în forme de vele chiar pe oglinda cascadei
curgând în sus. Revărsându-se în cer.
Chiar din ziua plecării celorlalţi. Din acea vreme de când aici
seara nu se mai termina niciodată. Nici măcar acum
când îmi repetai cuvintele ultimului matroz:
Aici n-a existat şi nu va exista nici un timp. Niciodată.