ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X

Nicolae Cornescian

Inexistenta

Nimeni nu ştia dacă existai cu adevărat. Dacă făceai parte din veracitatea lor
ori erai tocmai acea fantezie ce putea fi confundată cu vreunul din ei.
Îndeosebi, atunci când şi cu tine poate că se întâmpla ceva neaşteptat.
Dar nimeni nu sesiza absenţa a ceea ce putea fi altfel, dacă ai fi fost
altundeva. Şi nimeni nu căuta să-ţi afle numele, doar din teama de a nu uita
cât de prezent rămânea în orele înserării. Mai mereu când i se permitea
să-şi amintească oglindirile tot mai ascuţite, marcând părţile umbroase
ale apelor dimprejur. Tocmai acele porţiuni unde s-ar fi putut întuneca
orice umbră. Unde uneori se oprea cineva, uitând cât de mult se schimba
totul. Chiar şi atunci când nimeni nu ştia că rămâneai mereu aceeaşi.
Erai pretutindeni. În fiece clipă, repetată de gândul tău. Presupusă
a confirma efemerul şi faptul că aici putea fi oriunde, dacă n-ar fi existat
un timp continuu. Acea deprindere cu obişnuinţă, demnă de a oferi
iluzia siguranţei precum şi necesitatea presupunerii a ceea ce ar putea fi
bănuit în anumite condiţii. Mai ales, atunci când treceai alături.
Te opreai dând de înţeles că golul din preajmă era lipsit chiar şi de aer.
Priveai doar pentru a distorsiona lumina, doar pentru a o elibera
de culori şi luciu. Uitai să respiri când rămâneai singură. Când te aflai
alături de cei ce se obişnuiau cu gândul că erau vii. Făpturi încorsetate
în trupuri. Oameni ce visau copaci crescând în interiorul lor. În funcţie
de vreme, schimbau frecvenţa inimii. Te vedeau şi credeau că erai altcineva.
Aveau impresia că te ştiau dintotdeauna, chiar dacă pentru fiecare din ei
aveai o altă înfăţişare. Aminteai tocmai acea persoană ce n-a fost întâlnită
niciodată, dar care a fost visată şi dorită a fi întâlnită cândva. Îndeosebi,
în orele însingurării. Când ei rămâneau împreună, dar fiecare, în parte,
se gândea la cu totul altceva. La faptul că cerul devenea mai greu decât apa.
Se scufunda de cealaltă parte a orizontului. Adăsta în ceştile aburinde
din faţa lor. În fierturile de tot felul, savurate cu nesaţ, doar din dorinţă
de a se simţi liberi. Vrând parcă să te vadă mereu, ca şi cum ai exista pretutindeni.
În vieţile lor efemere, confundate cu iluziile tale. Mai ales atunci când nimeni
nu sesiza absenţa celei ce ar fi putut purta vreun nume, permis a fi amintit
chiar şi în ultima noapte de pe pământ; în orele când umbrele lor deveneau
mai dense decât orice întuneric. Când plecau pentru totdeauna. Acolo unde
nu mai era nimic şi nimeni nu-ţi putea nega eterna prezenţă.