Căi de salvare

Autor, Alina Cojocaru

În societatea contemporană, omul are nevoie de un spaţiu de refugiu din calea socialului, de un eşapament al tensiunilor psihice, care se obţine numai consumând/digerând o serie de elemente din piramida trebuinţelor individuale. Diferă de la un individ la altul modul de ajungere la echilibru după o zi de consum psihic intens; unii îşi elimină tensiunile printr-un ospăţ pantagruelic, alţii – cu precădere orientalii – prin meditaţie; o categorie din ce în ce mai însemnată prin sexualitate, iar cea care (încă) nu s-a rinocerizat prin televiziune, telefonie mobilă sau internet, optează pentru lectură.

Desigur că a treia cale enunţată ar avea un plus de savoare într-o revelare tranşată neconvenţional, însă, pentru moment, amân pista, concentrându-mă pe ultimul spaţiu, cel al lecturii, nu pentru că ,,protocolul” asta impune, ci pentru că, în profesia mea de cadru didactic, descopăr că mă pot încărca energetic, uzând eficient/inteligent de timpul meu. Cum? Introducând în disciplina opţională – care face parte din Curriculum-ul la decizia şcolii –  ceea ce pe mine mă îmbogăţeşte spiritual, iar pe elevi îi formează prin prisma unor valori din care simţul responsabilităţii şi cel al esteticului nu pot lipsi. Aşa se face că, la sfârşit de primăvară, citindu-le elevilor mei –  la Literatură pentru copii – câteva fabule din La Fontaine, am simţit că, uneori, chiar la locul de muncă poţi să-ţi doreşti să se dilate timpul, dacă intervine noutatea, rafinamentul şi satisfacţia intelectuală descătuşată de prezenţa feed-bak-ului, de vreme ce, până şi elevii cu un Q.I. mai redus, receptează cu încântare textele literare alese atent. Iar când vorbim de La Fontaine nici nu trebuie să fii selectiv, deoarece poetul, moralistul, dramaturgul şi romancierul francez e un maestru al şlefuirii cuvintelor, pe care le sedimentează în construcţii debordând de simplitate şi adâncime.

Totuşi, dacă îngustăm perspectiva şi pedalăm pe creaţia lui Jean de La Fontaine, deşi vom fi furaţi de curgerea fabulelor, nu putem să ignorăm două texte în proză – ,,Precuvîntare” şi ,,Viaţa lui Esop frigianul” – în care scriitorul recunoaşte deschis că este continuatorul direct al lui Esop şi Fedru, doi fabulişti ai Antichităţii. M-a impresionat mai ales ,,Viaţa lui Esop Frigianul”, unde La Fontaine îl încadrează pe Esop, alături de Homer, în galeria personalităţilor ,,care s-au făcut vrednice, mai mult decât oricine, de preţuirea veacurilor următoare.” Fireşte, La Fontaine, asemenea altora, putea evita cu eleganţă vreo trimitere la fabuliştii Antichităţii, măcar că operele lor l-au inspirat. N-am cunoştinţă de prea mulţi oameni de cultură care să recunoască faptul că o anume personalitate le-a influenţat decisiv destinul; dacă se abordează un astfel de subiect, toţi vin cu banalităţi, ce vor să stârnească hazul, dar în fond frizează ridicolul, deoarece, uzând de egoism, fiinţa umană nu poate accepta nici faţă de ea însăşi că datorează foarte mult cuiva anume. (Uneori şi părinţilor, cât sunt în viaţă, uităm să le mulţumim; cât despre profesori, ne pregătim temeinic să-i punem la zid, când se-ntoarce roata…)

Intrat în templul geniilor, La Fontaine se detaşează de micile răutăţi cotidiene, care ne pângăresc viaţa, alcătuind din fabulele sale – după cum însuşi evidenţia – ,,un tablou în care se găseşte zugrăvit fiecare dintre noi” şi care ,,înfăţişează celor înaintaţi în vârstă temeinicia cunoştinţelor căpătate din experienţă, iar pe copii îi învaţă ce trebuie să ştie.” Personajele fabulelor sale – leul, lupul, ursul, vulpea, câinele, pisica, şobolanul, cerbul, barza sau broasca – sunt tipuri umane ale societăţii timpului său, pe care însă – la o privire pătrunzătoare – le identificăm şi astăzi printre puternicii zilei de pe întreg Pământul. Uzând de o ironie dezarmantă, La Fontaine suprimă grandilocvenţa şi rigiditatea personajelor divine, integrând totodată mitologicul într-o construcţie umanizată.

Cum exhaustivitatea nu ţine, aici, să-şi zugrăvească ,,scena”, semnalez doar similitudinile dintre fabula lui La Fontaine ,,Lupul, capra şi iedul”  şi povestea ,,Capra cu trei iezi” a lui Ion Creangă, gândindu-mă că, poate, n-ar fi rău să cercetăm în ce măsură scriitorul român s-a înfruptat din înţelepciunea populară şi în ce măsură a avut acces la cultură universală.

Pe de altă parte, nu-mi pot refuza plăcerea revelării unui fragment dintr-o fabulă – ,,Lupul şi vânătorul” – pentru care superlativele sunt goale: ,,Un Lup zărind acel tablou cumplit,/Făgădui Norocului un templu./,,O, Doamne, patru hoituri! Aşa prilej mai rar!”/şi chibzuia în gândul lui ca un avar:/,,Au să-mi ajungă/ vreme lungă:/mă voi hrăni din ele-o lună-ntreagă/dar cum mai am şi-aşa destulă vlagă,/încep să intru, vorba e, în pâine,/de mâine sau, mai bine, de poimâine;/azi mă îmbuib cu coarda care leagă/temutul arc, că-i sigur dintr-un maţ,/şi-am s-o înhaţ,/căci damful ei chiar şi aici ajunge!”/Şi coarda-n dinţi o prinde./Dar arcul se destinde,/săgeata îl străpunge/şi lângă celelalte cadavre îl întinde.//Din fabula de faţă se desprinde/cu limpezime o povaţă: e bine să te bucuri de viaţă!”

Când soarele se revarsă onest asupra noastră, iar natura ne tolerează încă excesele, sugestia lui La Fontaine – de acum mai bine de trei sute de ani – ajunge vie până la noi şi rămâne să înfrunte veacurile.