Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

CĂLĂTOR PRIN ANTICARIAT. O CARTE SCRISĂ DE MIHAIL SADOVEANU

LucianManolePrimit pentru publicare: 03 iul.2015
Autor: Lucian MANOLE
Publicat: 04 iul.2015

CĂLĂTOR  PRIN  ANTICARIAT

O  CARTE  SCRISĂ  DE  MIHAIL  SADOVEANU

Recuperată dintr-un anticariat, stă cuminte în biblioteca mea o carte scrisă de menhirul literaturii române, Mihail Sadoveanu.  Având 99 de ani, cartea se intitulează „Foi de toamnă” (Tipografia „Minerva”, Bucureşti, 1916).  O carte destul de îngrijită, având în vedere vârsta pe care o are, şi asta se datorează şi persoanei care a păstrat-o ani în şir până a o pune pe raftul anticariatului, iar după cum şi-a caligrafiat numele pe prima pagină, se numeşte Virginia Petrescu.
FoiPe când scria această carte,  „Ceahlăul literaturii române”, cum îl numea Geo Bogza,  (sau „Ştefan cel Mare al literaturii române” – George Călinescu), avea deja 36 de ani (născut în 1880) şi debutase cu patru volume deodată  încă din 1904  (an pe care Nicolae Iorga îl numea „Anul Sadoveanu” ): „Şoimii”, „Dureri înăbuşite”, „Crâşma lui Moş Precu” şi „Povestiri” [1].

Nicolae Manolescu, în [2], aşează astfel perioadele de creaţie ale lui Sadoveanu: „Publicând primele cărţi în 1904, Sadoveanu se află, în toată prima perioadă a literaturii sale, cum e şi firesc, sub înrâurirea prozei secolului al XIX-lea. O parte din surse le-a indicat el însuşi, altele sunt şi ele vizibile cu ochiul liber. Continuă linia realismului sentimental şi a naturalismului descriptiv. În 1928, cu „Hanul Ancuţei”, începe epoca maturităţii artistice a scriitorului; nu puţini au susţinut chiar  că el debutează acum a doua oară. În ce moment însă al literaturii europene şi româneşti? A-l situa e necesar, fiindcă deceniile care despart debutul lui din 1904 de redebutul din 1928 această literatură se schimbase ea însăşi foarte mult şi operele maturităţii sadoveniene sunt contemporane cu acelea ale unor autori ca şi necunoscuţi înainte de războiul mondial”.

Textele acestei cărţi, cu vizibile influenţe semănătoriste, aşezate pe trimiteri filozofice, pline de amintiri cristalizate,  sunt fascinante, dar nu integrate total unui vârf artistic.   „Foi  de toamnă”  se încadrează perioadei de început, dar,  prin puseurile de monumentalism şi densitate epică,  anunţă anul 1928 când, cu „Hanul Ancuţei”, începe perioada de maturitate artistică a lui Sadoveanu.

EminescuCartea conţine 30 de texte. Le numesc texte fiindcă sunt o alcătuire eterogenă de  specii: poveşti, biografii, tentative monografice, istorie literară,  foiletoane, descrieri, opinii etc. Stilul este cel  impus de cerinţele fiecărei specii, remarcându-se ca  dominante covârşitoare cele  trei elemente ale curentului răzeşesc în artă, pregnant vizibil, spre exemplu, în pictura lui    Grigorescu : realismul sentimental, naturalismul descriptiv şi sindromul satisfacţiei.   Reţinem câteva titluri: „Privighetoarea”, „În satul unui prietin”, Vremuri vechi”, „Cărţile despre Moldo-Vlahia ale lui M. Carra şi G. le Cler”, „Tolstoi”,”Dintr-o călătorie”, „De ce nu ne-au preţuit străinii”, „Cum am cunoscut pe Eminescu”, „Doi mari prieteni: Eminescu şi Creangă”, „Domnul poporului”, „Un monach de odinioară”, „Ţara fagilor”, „Caragiale”, „Luna mănăstirilor”, „Toamna” etc.

Cititorii cărţii au putut constata că pasaje întregi anticipau discursul de recepţie  din 1923 al lui Sadoveanu, discurs susţinut cu prilejul intrării în Academia Română şi intitulat „Poezia populară”.

Ţăranul este acelaşi  „păstrător al lumii vechi, arhaice şi patriarhale”. Universul sufletului ţărănesc se compune din adevăr, dreptate, demnitate şi iubire pătimaşă. Ideile din „Foi de toamnă” (1916) sunt dezvoltate  în discursul „Poezia populară”(1923) ca să se prelungească în opera sa (începând cu 1928). Permanent, Sadoveanu va respecta calităţile de bază ale ţăranului: „înclinaţia spre confesiune şi menţinerea nealterată a sentimentului demnităţii”. Ţăranul lui Sadoveanu se retrage în mijlocul naturii pentru a se reîncărca în vederea pregătirii unor noi acţiuni. Dacă Blaga punea satul în relaţie cu ortodoxia, uneori cu istoria  făurită de alţii, dacă Rebreanu îl punea în relaţie cu intelectualul, Sadoveanu îl va pune în antiteză cu omul oraşului [3]. Noi, cei de azi, ca să fac o paranteză, în relaţie cu cine îl punem? Azi când lumea e plină de ţăranii satelor noastre, plecaţi după un câştig mai bun?

Scrie în 1916 Sadoveanu [4[: „Satul meu e interesant prin oamenii lui. În sat la noi sunt gospodari foarte deştepţi şi foarte harnici. Deschişi la minte, cu pricepere la afaceri şi negustorie, primitori de lucruri nouă, cunosc maşinile agricole…(…) Te uiţi la case cât îs de curate: păreţii albi ca omătul, chenarurile uşilor, ferestrelor şi prispelor trase cu rigla parcă, – şi întreaga căsuţă aşezată pe pajiştea aceasta ca pe o tipsie verde” („În satul unui prietin”); „În sat intrarăm printre lătrăturile câinilor. La un podeţ, un băieţel de patru ani păzea un cârd de boboci, c-o vărguţă lungă de răchită în mână. Era într-o cămaşă până în călcâie, încins c-o bârneaţă roşie. Într-adevăr, ne oprirăm foarte curând la poarta unei căsuţe foarte curăţele, cu acoperişul şindrilit, foarte pieziş. Ferestrele şi uşile aveau rame de lemn frumos lucrate, înflorite şi vopsite roş şi albastru. Pajiştea era curată. Lângă casă, se ridica o şandrama lungă în care văzurăm pe gospodar între o mulţime de unelte diferite”(„Meşterul Blându”); „Înaintaşii noştri călătoreau când aveau vreme de pierdut. Călătoria lor era o plăcere, se făcea pe vreme frumoasă, supt cer albastru, în lumină bună, între feţe prietine. Popasurile se făceau după voie în umbrarul unui han, unde eşea întru întâmpinare o Şantă crâşmăreasă cu ochi negri. Calul era un prietin şi el, drumeţii îi simţeau viaţa alături de a lor, îi îngăduiau să meargă la pas pe sub bolţile codrului şi vorbeau cu el Surugiul era un om domol şi îngâna pe gânduri cântece vechi. Peisagiile nu fugeau în vârtej nebun ci intrau în suflete cu melancolia lor”(„Despre tren”) etc.

Un realism sentimental, specific sadovenian, face ca natura să participe la trăirile autorului sau personajelor întâlnite [4]: „Drumul fireşte a fost frumos. Ziua era limpede, c-un cer albastru de primăvară, şi ţinutul nostru plin de livezi, de colnice şi vâlcele, deschidea în toate părţile privelişti felurite, spre apa Şomuzului, spre valea Moldovei, spre pădurile de brazi de dincolo de Baia şi spre munţii cei mari ai Bistriţei. Ogoarele erau înverzite frumos şi oamenii pe care îi întâlneam aveau ochii liniştiţi şi plini de nădejde. Zările erau învăluite de ceaţa aceea neclintită a primăverilor prielnice” („Meşterul Blându”); „La cântarea dragostei răspundeau împrejurimile, se deşteptau ecouri melodioase. Se vede că privighetorile Cuprinsse aşează în colţuri singuratice aşa alese încât să răspundă armonic ecourile. Un fund de dumbravă, un unghiu de grădină, un boschet de plopi, – primesc, înmulţesc şi trimit îndărăt sonurile melodioase. Toate sunt pentru cântecul ei o cochetărie artistică, – cum e oglinda pentru o femeie frumoasă” („Privighetoarea”); „O toamnă blândă, în anii trecuţi, învăluia poeticele ţinuturi ale Moldovei de sus. Soarele pălea, lumina lui se făcea aurie, şi-n atmosfera curată, fără nicio aburire de vânt, plutea mătasa-morţilor… Mă simţeam iarăşi purtat de gânduri, de doruri nedesluşite… Spre funduri de văi cu lacuri liniştite, spre culmi de dealuri de unde vedeam pâclele orizontului, spre câmpii largi, spre adâncile păduri cu frunzarele ruginite mă mâna sufletul uşurat de mâhnirile prezentului” („Toamna”) etc.

Din multitudinea de aserţiuni existente, o mare pondere este valabilă şi astăzi, după aproape 100 de ani. Iată una [4]: „Azi, din când în când, apar articole în gazetele străine asupra manifestărilor noastre de viaţă. Se vede din ele, acum ca şi odinioară, cum ne preţuiesc străinii. Câteodată articolele sunt scrise chiar de Români. Aceştia par a ne cunoaşte ş-a ne preţui şi mai puţin. Am văzut scrise de Români, asupra literaturii ş-a vieţii intelectuale mai ales, lucrurile cele mai fantastice. Deci nu numai străinii din trecut au fost grabnici călători pe plaiurile frumoasei noastre ţări, – dar chiar Românii noştri. În drumul nostru spre moarte, avem puţin timp să privim în juru-ne, şi când privim nu vedem realităţile, ci mai mult elemente ale sufletului nostru. Vedem ceea ce voim să vedem”(„De ce nu ne-au preţuit străinii”).

Fac o  asezonare perfectă textele cu elemente de istorie literară despre Eminescu, Caragiale sau Creangă precum şi cele cu referire la viaţa monahală. Prin „Foi de toamnă”  se poate face mai uşor, într-o abordare critică a celor „două debuturi” sadoveniene, trecerea de la 1904  la anul 1928, anul  debutului maturităţii artistice.

 

BIBLIOGRAFIE:

[1] Ionuţ Vornicu, „Mihail Sadoveanu (1880-1961), www.Biography.name, aprilie 2012;
[2] Nicolae Manolescu, „Istoria critică a literaturii române”, Editura „Paralela 45”, Piteşti, 2008;
[3] Mihail Sadoveanu, „Poezia populară” (discurs rostit la 9 iunie 1923 în şedinţă solemnă sub  Preşedinţia A.S.R. Principelui Moştenitor, cu răspunsul D-lui G. Bogdan Duică),   Editura „Cultura Naţională”, Bucureşti, 1923;
[4] Mihail Sadoveanu, „Foi de Toamnă”, Editura „Minerva”, Bucureşti, 1916.



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 25 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5