Creația lirică, creația în general, are nevoie de ceea ce se numește homo faber. Nu numai lucrul cu sensuri mute al „lucrătorului” în sine, particular, privat, ca o modalitate de manifestare a scriiturii, „dar” în sine pentru scriitura, care, până să devină ea însăși valoare, crește. Crește nu numai textual, ca logică și expresivitate, crește și în contextul, în care există un lector, mai mult sau mai puțin inocent, mai mult sau mai puțin instrumentalizat, profesionist. Așa este viziunea, ar trebui să fie, manifestată prin prezența profesorului, a mentorului. Între acești mentori se situează și Maria Cenătescu, profesoară de arte vizuale, la Colegiul Alexandru Lahovari. În spațiul mentoratului, din interiorul științelor umaniste, Maria Cernatescu se exprimă în așa fel încât este în prim plan. Are metodă și metodică. Decenii, s-a prevalat de ele pentru a forma receptori, afectiv, cognitiv, receptivi la teoriile învățării. Excepțiile, valori în sine, îi poartă numele. În lumea cuvintelor meșteșugite, Maria Cernătescu pătrunde și descrie în versuri o complexitate a emoțiilor, a sentimentelor proprii care o cantonează într-un spațiu ce nu-i ajunge, un spațiu îngust, închis, o cușcă existențială din care nu poate evada. Chiar dacă, uneori, ușița spațiului închis se deschide, poeta nu mai are curajul să zboare. Este o captivă în propriile-i trăiri emoționale, considerând zborul, eliberare târzie, fără a-i mai găsi rostul. Personalitatea poetei este o succesiune de tumulturi care-i brăzdează interiorul, veșnic neliniștit, plin de întrebări fără a le căuta răspunsuri:  „Eu sunt apa cu tumulturi ce brăzdează huma stinsă, / Într-o iarnă care curge de limanuri neatinsă, / Alb copac în dans frenetic cu ‘ncleștare-n agonie, / Nici lumina din străfunduri n-o străbate prin pustie. // Mă dizolv fără oprire într-o sferă ispitită, / Ca o luptă nepierdută dintr-o rundă iscusită,/ Încleștări nimicitoare și amaruri înecate, / Pe o mare iscodită printre valuri nesecate.” Volumul de poezie „EU SUNT APA CU TUMULTURI”, apărut la editura Letras în 2021, este o parcurgere prin labirintul sufletului poetei, un drum cu doruri, dorințe neglăsuite, cu „zboruri nezburate”. Poeta se simte înfrântă într-o „lume veche și mică”: „Mă frâng în ramuri, / Înfrântă zănatec de îndoieli nescrise, / Mă împrăștii în zbateri / Legate în hamuri nestrânse. // Mă doare strânsoarea din chingi desfăcute, / În rugă de seară, mă scutur de ea, / Alunec agale, visând a crea / Zănatice gânduri. // Legată sunt de stele, / În locul ce mie, mi-e dat cu destin, / Prin lumea cea veche, / Îngustă și mică!” (Mă frâng…). În poemul „In loc de motto” apare, ceea ce se numește, în general, ars poetica, un cumul de conotații clasice, de exprimare directă, într-un cod cultural afirmativ, negativ, viabil și cu expandări de trăiri conceptuale, senzoriale, celeste, terestre: „Doamne, ce m-aș face fără zbateri, /  tatuate pe vecie / într-un suflet prins în arderi?” Versuri frumoase pentru timpurile când profesorii purtau butoni și haine cu dungă, iar doamnele aveau grija scrobelii. Devastări aproape naturaliste, oximoronice, aproape expresioniste, de partea bună din goold, din existența normalității ca aurea mediocritas, cu nimic peiorativ, ba cu liniștitor de pozitiv: „Doamne, iartă-ți partea cea din tine, / ce mi-ai dat-o mie, lutul, / prins in chingile divine! // Chiar de sunt în trup femeie, / Tot din tine-s ruptă, zee!” Frumos și inedit, de memorat, este poemul: EU SUNT APA CU TUMULTURI, interpretat în pandant cu tabloul de pe pagina premergatoare, un portret, așa de blajin, încât schimbă semantica lexemului, în auroral de hiperrealia fascinatie, cu devastări perpetue și de temelii longevive…O recuperare de spațiu protector, cu aer și substanța timpurilor de altădată…Complexul tematic instituit, apa cu tumulturi, huma stinsă, agonie, dizolv, sferă, ispitită, hoarde mari de agonii, ar putea fi trecut la capitolul clasicului de citit la vârsta lecturilor formative, din programa în parametrii diacroniei. Cantabilitatea versurilor duce spre această afirmație, însă ființa curat de Moldova a autoarei pune altă canava pentru câmpurile semantice: „Eu sunt apa cu tumulturi ce brăzdează huma stinsă…”, „Mi-am ascuns adânc în mine hoarde mari de agonii…”, „Ca un cântec dintre veacuri și mirosuri de pricesne…”, cu ieșirile apoi, din micile epifanii, de întâlnit în: „Alb copac în dans frenetic cu ‘ncleștare-n agonie, / Nici lumina din străfunduri n-o străbate prin pustie…” În „Zidiri”, aceeași constructie oximoronică, cu metafora vegetală, superb creativă: „În sărutul cu pecete prins în lava de femeie…/ Tu suspini în drum spre noapte, eu, alint dar și scânteie!// Ne vom pierde-n colbul lunii, împletindu-i funii grele,/ Să ne lege-n veșnicie, să se nască printre stele,/ Tu, un rai cu înflorire, printre ruguri te vei crede,/ Eu, un iad plin de suspine, nezidit în cerul verde!” Poezia Mariei Cernătescu este plină de culoare și lirism concentrat, făcând-o ecou, vibrație într-o mare de neliniști, o poezie sensibilă și pătrunzătoare în sentimentul lectorului. Ultima poezie a volumului, „Am strâns în pumni”, ne dezvăluie acumularea trăirilor până în iarna vieții, cu doruri, regrete, încrâncenări, care nu-și vor găsi locul și liniștea în viața poetei: „Am strâns în pumni o viață-ntreagă, / Încrâncenări și amintiri, / Ninsori și ploi în ierni mă leagă / De iureșul unei sclipiri! // Am strâns bobițe de otravă, / Prin pliuri de argint, în sânge, / Miresme de venin de-agavă, / Mă dor prin glasul ce mă strânge! // Am strâns și cețuri răzvrătite / Pe-altare cu negoț parșiv, / Să plângă-n neguri aiurite, / Biet lutul de pustiu avid!”