Când pregătirea de specialitate se întâlneşte cu tactul pedagogic şi cu seriozitatea profesională
Autor, Simona VELEA
sursa: http://iteach.ro/experientedidactice/

Simona Velea este cercetător ştiinţific III în cadrul Institutului de Ştiinte ale Educaţiei şi coordonator naţional al Acţiunii eTwinning în România. Este doctor în ştiinţele educaţiei, a absolvit Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei, Specializarea Ştiinţele educaţiei şi studii aprofundate în cadrul aceleaşi facultăţi, în domeniul evaluării educaţionale. Timp de trei ani, a fost cadru didactic în învăţământul preuniversitar, iar din 1999 participă la proiecte de cercetare în domeniul educaţiei, elaborează rapoarte de cercetare şi studii, susţine cursuri de formare pentru cadre didactice etc.
În perioada 2005-2007, a susţinut cursuri de „Introducere în pedagogie şi teoria curriculum-ului” şi „Teoria şi metodologia instruirii şi a evaluării”, în cadrul Universităţii Politehnica Bucureşti, Departamentul pentru Pregătirea Personalului Didactic.
Este membru al Comisiei Naţionale pentru UNESCO, Componenta Proiecte interdisciplinare, şi este coordonator naţional în domeniul educaţiei pentru cetăţenie democratică, la nivelul Consiliului Europei.

Instituţie: INSTITUTUL DE STIINTE ALE EDUCATIEI

Ce înseamnă un profesor bun? Parafrazând, am putea spune că nu îl putem defini, dar îl recunoaştem atunci când îl vedem în clasă, cu elevii. O astfel de “întâlnire” cu un profesor bun a fost, pe de o parte, un prilej de reflecţie, iar pe de altă parte, o dovadă că e nevoie de combinaţie între o bună formare pedagogică, tact şi seriozitate în raport cu profesia aleasă. O lecţie de educaţie plastică observată într-o şcoală din Republica Moldova descrisă pe scurt în cele ce urmează, un profesor care preda această disciplină în completarea catedrei (fără ca acest aspect să fie perceptibil), elevi familiarizaţi cu metode şi tehnici interactive, un climat de lucru destins, civilizat, o relaţie apropiată şi bazată pe respect autentic între profesor şi elevi şi multe alte “amănunte” m-au făcut să simt că am avut ocazia să văd “cea mai frumoasă lecţie” dintr-o serie de activităţi observate în cadrul unei cercetări evaluative.
În toamna acestui an, am avut privilegiul de a efectua mai multe activităţi de observare în şcoli din Republica Moldova. Sistemul de învăţământ, în ansamblu, profesorii şi elevii au multe in comun, aşa cum au şi particularităţi. Multe probleme asemănătoare din perspectiva profesorilor: salarii mici, elevi demotivaţi, mulţi dintre ei având unul sau ambii părinţi plecaţi la muncă în străinătate, comunităţi sărace şi îmbătrânite etc., dar şi câteva puncte forte – profesorii sunt foarte respectaţi, încă mai au acel prestigiu social pe care noi ne întrebăm cum să îl reconstruim şi, ca o consecinţă a acestuia, sunt mândri de profesia lor şi o abordează cu multă seriozitate.

Un exemplu de seriozitate profesională, de tact pedagogic şi de pregătire adecvată am observat la o lecţie de “Educaţie plastică” la clasa a V-a. Este important de precizat că observările la clasă nu au fost anunţate, deci lecţiile nu au fost special pregătite.

Prima “surpriză”…

Am intrat în clasă după începerea lecţiei, elevii lucrau în două grupuri. Pictau împreună ceva, un grup folosind culori calde, alt grup folosind culori reci. Erau foarte familiarizaţi cu lucrul în grup – fiecare îşi cunoaştea bine rolul, normele de comunicare în astfel de situaţii etc. Erau atât de captivaţi de lucrul lor, încât aproape nici nu au observat intrarea mea. De cele mai multe ori, la observări, elevii întorc din când în când capul spre “musafir”, întrebători… Aici nu s-a întamplat deloc aşa.

Apoi altele…

Profesoara (care nu era de specialitate – avea această disciplină în completare de catedră) punea din când în când o întrebare fiecărui grup, cu rolul de a puncta etapa respectivei activităţi, oferea sprijin, amintea cât timp de lucru mai au (orele de curs în Republica Moldova dureaza 45 de minute). O atmosferă plăcută, calmă şi caldă, un “zumzet” civilizat (firesc, de altfel, când se lucrează în grup). În fiecare grup, un elev avea rolul de a scrie un scurt text (sau o strofă de poezie) legată de tema lecţiei şi de activitatea grupului. După lucrul în grup (care nu a permis neapărat finalizarea lucrărilor), cele două planşe mari au fost expuse pe tablă, iar elevii s-au aşezat fiecare cum a dorit – unii în semicerc la tablă, în jurul propriei lucrări, alţii într-o bancă). Criteriile de evaluare a planşelor erau scrise pe tablă, iar elevii au analizat singuri picturile pe baza acestora. Profesoara a întrebat fiecare grup cine a lucrat cel mai bine în grupul respectiv. Elevii s-au consultat şi au făcut nominalizările. Doua eleve au primit diploma “Artist în devenire” şi nota 10.

Reamintirea “ideilor principale” ale lecţiei s-a făcut într-un mod foarte interesant. Profesoara a luat o minge mică şi a aruncat-o în podea, punând o întrebare (“Despre ce am învăţat azi?); elevul care prindea mingea răspundea la întrebare. A doua întrebare a fost adresată tot de profesor, alt elev prinzând mingea şi răspunzând, dupa care profesoara i-a spus elevului care a prins mingea să o arunce mai departe şi să adreseze o întrebare altui coleg. A urmat o serie de întrebări şi răspunsuri între elevi. Mi s-a părut un mod foarte simplu, dar foarte potrivit pentru a sumariza o activitate. În plus, faptul că elevii au formulat întrebările a însemnat un salt semnificativ în dezvoltarea competenţelor generic numite “a învăţa să înveţi”.

Follow-up

Profesoara îi întreabă pe elevi “Ce veţi spune părinţilor despre ce aţi făcut azi la şcoală?”… iarăşi o întrebare extrem de relevantă, care provoca elevii la metacogniţie şi făcea discret legătura şcoală-familie.

Tema pentru acasă – elevii nu trebuie să deseneze sau să picteze, nici să scrie un referat sau un eseu despre culorile calde şi culorile reci… Trebuie doar să observe în casa lor unde şi cum sunt folosite culorile calde sau culorile reci! O temă care stimulează capacitatea de observare, de analiză şi de argumentare. O temă care nu asociază emoţii de genul “să nu uit să fac desenul!” sau “am uitat sa scriu referatul…”, fiind posibil de rezolvat chiar ad-hoc, în ora următoare de educaţie plastică, prin analiza din memorie a unor obiecte din casa lor. În fond, o temă care îşi atinge scopul indiferent când şi unde este efectuată şi cu un consum minim de resurse, mai ales de timp.

Despre profesor…

Fără a împărtăşi convingerea că profesorii sunt “născuţi, nu făcuţi”, conform teoriei liderului înnăscut, mă întreb care este rolul şi importanţa formării şi câtă nevoie este de alte lucruri, cum ar fi tactul pedagogic sau alte trăsături necesare profesorului. Faptul că profesorul despre care am scris mai sus predă educaţia plastică fără formare de specialitate, dar cu o bună pregătire pedagogică susţinută de multe alte calităţi personale, este un argument pentru a susţine trei direcţii de evoluţie a profesiei didactice: un sistem adecvat şi riguros de recrutare, o foarte bună formare pedagogică şi prestigiul social al profesiei.