Lilioara MACOVEI

Proză scurtă

Când se-aprind luminile în noapte

Se-ntunecă parcă prea devreme şi de undeva, nu prea departe, parcă surâde păcatul. Drumul care taie satul în două începe să devină din ce în ce mai pustiu şi rând pe rând la ferestre apar lumini slabe, bolnăvicioase. Se lasă liniştea de iarnă. În case se adună toţi după o zi de muncă şi frământări. Se trag perdele la geamuri şi fiecare se apucă de treabă.

Soba este plină cu lemne bune de foc şi deja parcă e mai cald în casă. Mama, pregăteşte totul, tata supraveghează totul, noi ne jucăm cu ce avem.

Dincolo de geam vremea se descătuşează. Se înăspreşte şi-şi face planuri pentru câteva surprize. La fântână s-a format gheaţă alb gălbuie. E spuma din vară a valului nebun? E pânza de in spălată-n flori de tei? E poate dantela prinţesei pusă deoparte pentru rochia de bal?

Lampa pâlpâie şi bine face, poate aşa o să merg mai repede în lumea plină de vise realizabile. Când am intrat în casă, piersicul meu unde-mi legam mărţişorul după o lună de purtat la mână era supărat. Îngreunat de-atâta zăpadă i se rupsese o creangă. L-am asigurat de dragostea mea şi spunându-i ,,noapte bună” mi s-a părut prea gânditor.

– De ce frumos pom, eşti dus în vise?

– Încă nu am uitat vara.

Şi crengile se mişcă greu, dar se mişcă. Suferă şi tace. Şi eu la fel. De ce nu ar fi un an cu trei veri şi-o toamnă? Şi râd la soare. Crezi că lui nu i-ar conveni să fie atâta timp admirat şi chemat la multe festinuri? De ce nu ar fi un an cu două veri şi două primăveri? Câtă lume îndrăgostită nu s-ar vedea!

Florile de gheaţă prind contur discret pe geamul meu. Şi cu palmele calde stric opera iernii încăpăţânate şi pusă pe fapte reci. O ajută şi vântul, acest suflu neastâmpărat şi orgolios, care arde şi taie ce prinde.

Se stârnesc mici vârtejuri şi pulberea albă de zăpadă se ridică spre cer. Se răsfaţă luna după nori şi câte nu s-or alinta după perdele! Încremenită în genunchi fac crucea de final a rugăciunii de seară. Sunt plină şi grea de păcate, dar închinarea mea poate ajută.. Se aude un şuierat sinistru. Prevesteşte a ceva la fel e înfiorător? Inima stă şi doar ceasul din perete îi aduce aminte că trebuie să-şi reia normalitatea. Pentru o clipă nimic nu s-a mişcat. Îngheţase totul în casă. Rătăcirea a fost prea lungă sau prea scurtă? Poate că… poate…

Se-ntunecă parcă prea devreme şi de undeva, nu prea departe, parcă surâde păcatul. Drumul care taie satul în două începe să devină din ce în ce mai pustiu şi rând pe rând la ferestre apar lumini slabe, bolnăvicioase. Se lasă liniştea de iarnă. În case se adună toţi după o zi de muncă şi frământări. Se trag perdele la geamuri şi fiecare se apucă de treabă. La mine acasă, nu s-a aprins nicio lumină.

Soba este nu mai este plină cu lemne bune de foc şi e destul de frig în casă. Mama nu mai este, tata nu, sora nu şi eu stau înţepenită în pragul casei. Nu mă aşteaptă nimeni, nu am pe cine îmbrăţişa.

Îmi îngheaţă lacrimile pe obraji şi inima vrea să stea. Ceasul din perete nu ar mai putea să resusciteze nimic, a murit şi el. În fiecare din aceste zile, mor câte puţin. Şi s-a adunat ceva moarte.