Când tăcerea serii cade peste-a lumii răsuflare,
Când Luceafărul și Luna pe al nopții cer răsar,
Peste codrii-ntinși pe dealuri când privesc în depărtare,
În căsuța-mi de la țară mă apasă doruri mari.

Căci aș vrea-n a mele brațe să te țin, a mea frumoasă,
Și în ochii tăi albaștri să m-afund când, tu, duios,
Despletindu-ți părul galben să îmi vindeci ce m-apasă –
Dorul sfânt de-a ta făptură și-al tău glas melodios.

Și să-ți spun cu gentilețe, mângâindu-te, femeie,
Dintre toate eu în care cel mai mult mă regăsesc,
Ceea ce pe veșnicie îi închin deplin mereie
Sentimente doar prin care dragostea-ți făgăduiesc.

Și-ațipind la masa care gândul meu lângă-mi te cere,
Eu te văd șezând alături sărutându-mă pe-obraz
Și cuprins de bucurie dintr-o dată visu-mi piere,
Tresărind privind în preajmă cât se poate eu de treaz.

Dar la ușă cine bate în al vremii ceas de seară
Când Luceafărul și Luna printre stele-s sus pe cer,
Încercând mânerul ușii să pătrundă de afară
Înăuntrul casei mele parcă-mpins de-al iernii ger?

Glasu-i cunoscut îmi pare și ești tu, a mea iubită,
Căci strigându-mă pe nume la auzu-i eu tresar,
C-ai venit cu-o presimțire tu fiind așa grăbită –
C-ai știut a mea durere – să îmi văd iubita iar.