Revista Luceafărul: Anul XIII, Nr.5 (149), Mai 2021
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

Cântecul sapelor

Primit pentru publicare: 09 Mai 2021
Autor:  Titina Nica ŢENE, Cluj
Publicat: 09 Mai 2021
© Titina Nica Țene, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE

Cântecul sapelor

În copilărie nu am avut calculator, televizor, ca acum, nu am avut păpuşi.

Păpuşile le făceam din coceni de porumb, plămădindu-le capul din lut amestecat cu apă şi uscat la soare. Le îmbrăcam frumos cu pânză rămasă de la războiul de țesut al mamei. Mingea cu care ne jucam o făceam din păr de capră sau dintr-un ciorap, umplut cu cârpe, după care împleteam cu sfoară gheomotocul obţinut. Nu-mi pare rău că nu am avut jucării frumoase cum au azi copiii. Şi ale noastre erau frumoase, ţineam la ele ca la ochii din cap. Doar erau făcute de noi. Eram mai legaţi de natură şi ne bucuram din inimă de lucrurile confecţionate de noi. Pe deasupra eram atenţi la discuţiile oamenilor mari. Nu aveam curent electric în comună. Satul era luminat de stele şi Lună. Seara mă duceam cu alţi copii pe malul râului Beica şi ascultam broaştele cum cântau, ţârâitul greierilor şi povesteam fel de fel de întâmplări ce ne înfiorau, făcându-ne pielea pe mâini ca pielea de găină, când o jumulea mama să umple pernele cu fulgi. În serile lungi de iarnă coseam, la lumina lămpi cu petrol, cămăşi de in şi cânepă.

Primăvara mama întotdeauna semăna, în grădina din Dadeşu, cânepă. O plantă înaltă cu seminţe multe. Prin august când se cocea, tăia tulpinile, le lega în snopi şi îi punea în apă, în pârâul Beica, la înmuiat. Stăteau acolo o săptămână, după care îi punea la soare să se usuce. Tata a făcut o meliţă. A bătut doi pari în pământ, a pus de-o parte şi de alta câte o scândură, iar în mijloc altă scândură. Mama băga firele de cânepă la mijloc şi le meliţa. În urmă rămâneau fire lungi şi mătăsoase. Le dădea prin darac, un fel de piaptăn mai mare şi apoi le făcea un caier.Le punea pe furcă şi le torcea. Sfârâitul fusului era ca un cântec. Acest cântec mă urmăreşte mereu.

De multe ori, seara, mama mă lua cu ea la cooperativa din sat, adică la magazinul sătesc. Lua cu ea felinarul şi un băţ cu care se apăra de câini. Când se întâlnea cu cineva pe drum ridica felinarul ca să-l vadă şi zicea: 

-Tu eşti, ţaţă Floare?
-Eu, fă, Măriţă, unde te duci?
-Mă duc la cooperativă să cumpăr gaz de lampă, că nu mai am. Ai văzut, este?
-Este, fă!
-Ai auzit că copilul lui Marin al Anicăi e bolnav rău? L-a grijit, şi popa zice că moare. Eu nu ştiu de ce nu-l oblojeşte şi ea, că eu am crescut şapte copii, dar nu am fost cu ei pe la doftori. Când erau răciţi, îi înfierbântam cu apă şi le puneam pe piept frunze de varză acră unse cu ulei, după ce îi trăgeam cu gaz şi gata răceala. Iar când îi dureau în gât le spărgeam gâlcile cu gaz.
-Bine, fă, Măriţă! Mâine mă duc să le spun să facă şi ei aşa.
Aşa stătea mama pe drum de vorbă cu femeile că s-a întâmplat, de multe ori, să închidă magazinul până să ajungem. Când se lua după noi vreun câine, mama îi pune felinarul în ochi. Îl lovea cu băţul şi zicea:
-Marş! Şarla dracului!

Apoi, îşi trăgea basmaua pe ochi şi pornea mai departe, o umbră în întunericul nopţii, prelungită de lumina palidă a felinarului.
De multe ori, dimineaţa, mi s-a întâmplat să fiu trezită din somn de mama când bătea sapa. Aveam în pământ un fier pe care bătea sapa cu ciocanul. Alţi oameni băteau şi ei, în acelaşi timp, sapele. Aceste sunete formau un cântec nemaipomenit.
Oare acum se mai bat sapele?
Acest cântec aproape a dispărut.
Şi câte o să mai dispară!