Primit pentru publicare: 30 ian.2015.
Autorul recenziei: prof. Haralambie HOLIC (Iași).

Publicat: 30 ian. 2015

CARTE de POEZIE

FLOARE de NISIP
Autor, MADELEINE DAVIDSOHN

,,Pentru a fi modern este destul să fii tu însuți pentru că ești, prin forța lucrurilor, omul timpului tău.” (Virgil Tănase)

Scriitoarea Madeleine Davidsohn, originară din România, s-a născut la Dorohoi unde a absolvit Liceul ,,Grigore Ghica” și apoi Facultatea de Stomatologie la Iași. În 1973, a emigrat în Israel, stabilindu-se în orașul Haifa.

Dispozițiile lirice ale doamnei Madeleine Davidsohn manifestate de timpuriu, s-au materializat într-un volum de poezii ,,Intrare liberă”, foarte târziu, abia în 1999. De atunci, scriitoarea s-a instalat cu autoritate în spațiul literar cu trei volume de proză scurtă și patru romane, cooptată fiind și în diverse organisme literare din România și Israel. Recent, i-a apărut la Editura ,,24 de Ore ” din Iași, într-un format elegant, volumul de versuri ,,Floare de nisip”. Sugestiile de pe copertă – chipul suav-meditativ al unei tinere, proiectat pe un vag peisaj deșertic – trimit la conținutul cărții. Volumul este un ,,intermezzo liric” al prozatoarei.

Madeleine Davidsohn scrie versuri din dorința de a se confesa, indiferentă la formă, curent sau modă, într-o sensibilitate degajată și de o sobră sentimentalitate. Poeta nu s-a format în afara timpului; ea a evoluat contemporană cu mișcarea poetică din țară. Anumite note de afectivitate și reflexivitate din poezie, o apropie de mișcarea ,,Neomodernismul” cultivată în epoca anilor `70 de mulți poeți. Indiferența față de forma poeziei (vers liber, alternanțe de rime, strofe inegale, hibridizarea speciilor), elemente de prozaism cotidian, ar putea să o apropie de ,,Postmodernismul” la modă; dar poeta nu manifestă nonconformismul curentului, nu cultivă ironia și pastișa, nu demitizează, încât ea însăși refuză apropierea, cu toate că poezia nu este în răspăr cu moda. Există în structura volumului chiar grupaje de poezii în jurul câtorva repere tematice. Alte spații sunt aleatorii.

Volumul se deschide cu poezia ,,Floare de nisip” care-i dă și titlul. Este o poezie de meditație ce capătă aspectul unui scurt eseu, cu descriere, personaj (sămânța), evoluție și concluzia sub forma unei sentințe gnomice: ,,Învață răbdarea de la flori, muritorule!”, o profundă sugestie a modului cum speranța se naște din deznădejde, așa cum floarea se naște din solul arid. În aceeași notă meditativă, o sugestie metaforică a Pegasului dă definiția celor aleși: ,,În lumea visului…/ Doar dacă ești înaripat.” (Intrare liberă). Ambianța geografică îmbibată cu elemente de deșert sinaitic – Hamsin, Vară fierbinte în Galil, În Pustiul Sinai, dar, mai ales Pe urmele Carmelului – ne spune că Mada s-a mutat într-o altă cultură. Poemul din urmă, ,,Pe urmele Carmelului” este un poem inițiatic, într-un scenariu pe dos față de povestea Micului prinț a lui A. de Sainte-Exupery; băiețelul-țabar este inițiatorul, iar eul liric este inițiatul într-un univers care i se dezvăluie treptat, simbolizat de Carmel: ,,Văzduhul aducea până la mine / parfumuri neștiute de Orient./ Mă străduiam să înțeleg chemarea, / semnal ce parcă-mi trimitea pământul,…/ Și-am revenit. Cu fiecare dată ,/ Carmelul se dezvăluia încet.” Este o poezie ,,a intrării în labirint” realizată după model clasic, în catrene și rime încrucișate. Câteva repere tematice majore concentrează titlurile altor poezii.

Mitul lui Eros pune în valoare sensibilitatea autoarei și ne arată că poezia devine ,,sunet al ființei” (Rugăciune, Întâlnirea, Urme, Îngerul, Păcatul, Dacă, Singur, Un semn). Fructul oprit în ipostaza îngerului căzut ,, Vai ție!…/ Sărmane înger amăgit / de dor” (Îngerul), se măsoară cu veșnicia ,,…am învățat…/ că dragostea oprită / nemăsurat mai dulce-i / ca nemurirea” (Rugăciune). La chemarea idealului erotic, eul liric evadează dintr-un tipar claustric temporal – ziua – ,,Atunci mă strecor afară, / din ziua care a trecut… / și fug să te întâlnesc.”(Culorile asfințitului). O altă particularitate a liricii erotice a Madelenei Davidsohn este candoarea în registrul faptului divers, care dă cotidianului o treaptă de idealitate ,,Pune ceainicul la fiert să stăm de vorbă / Nicicând n-a fost destulă vreme…/ Îți amintești? Mi-ai pus pe deget un inel / și timpul și-a pierdut măsura./ Iar mai târziu,/ când s-a ivit minunea aceea mică între noi…” (Poemul unei linii curbe). Titlul însuși al poeziei este metafora unei existențe supusă trecerii timpului, a eroziunii. Alteori, autoarea pune întâmplarea să lege destine sub zodia ,,singurătății în doi”:,, Și dintr-o dată,/ din puzderia-aceasta ce se dilată,…/ se desprinde-un drumeț oarecare…/ Este omul pe care-l aștepți numai tu…/ Când, de-odată o răscruce…/ Lângă mine e el? Poate-a fost o greșeală?” Poezia devine radiografia unui traseu domestic de căutări între un ,,El, de ieri și de azi,…” (Interferențe).

Mitul lui Kronos în ipostaza ,,fugit irreparabile tempus” vergilian, menit să devasteze ființa umană în marea trecere, (Calendarul, Alunecând în timp, ) crează un mereu disconfort autoarei, până la revoltă: ,,Timpule, de ce-mi furi chipul / fără să te simt? / Barem zâmbetul mi-l iartă, / să mă mint.” Poezia devine strigăt (Regrete). Melancolia trecerii timpului devine poezie într-o extinsă expunere a spațiului ca proiecție a interiorității: ,, S-a răcorit / și sărbătorile-s pe drum…/ dar nu simt nicio bucurie. / Un gând s-a strecurat viclean… / A mai trecut un an” (Paleta ruginie). Obsesia bătrâneții se exprimă metaforic prin cele două măști ale Thaliei – comic (în cazul ei liric) și tragic – trecut și viitor – ,,Un ochi care plânge / și-un ochi care râde / mă privesc…” (Tablou cu natură moartă). Alteori, timpul mitic se întoarce sub forma unor semne ale omului anistoric : ,,Încrustate în inima pietrei, / semne ciudate, hieroglife, / au ajuns la mine. / Poate-i rugăciunea dintâi !”(Rugăciunea dintâi)

Blestemul lui Marte ,,Cumplită a cerului osândă” (Ospăț însângerat) datorat complexităților politice din zonă, face din scriitoarea Madeleine Davidsohn o conștiință istorică acută, exprimată într-un grupaj de elegii ale morții (La oficiul de recrutare, Mor copii, Ospăț însângerat, Ultima rugăciune, Hotar de ură). Un mit născut după ,,Moartea zeilor” a însângerat un petec de pământ de aproape două milenii : ,, …flori carnivore cresc din tină, / din ura strânsă-n rădăcină”, de mulțimi subjugate de religii pasionale, specifice zonei: ,,Au murit destui întru Alah slăvitul, / Au murit destui în numele crucii / Și-n numele tău sfânt Dumnezeu ” (Mor copii). Îndemnul la demnitate, realizat într-o rimă pereche devine o dureroasă incantație: ,,…nu lăcrima / Nimeni n-ascultă jelania ta.” Elegia capătă accente grave de strigăt de durere pentru tragedia istoriei: ,, …noi vă facem loc / precum e legea firii …/ dar niciodată, niciodată / invers” (Invers), încât, nicăieri în altă parte, mai bine ca în acest grupaj, nu se potrivește definiția lui Nichita Stănescu: ,,…poezia nu este lacrimă / ea este însuși plânsul”.

În aceeași notă a tragicului se înscrie ,,tragicul cotidian” răspândit de ,,zeul automobil”. Poezii pentru cicatrizat sufletul după pierderi personale, învăluie în personificări și metafore marile dureri : ,,…iar timpul a încremenit”(Accidentul). Elegia pentru Dany exprimă durerea mută în construcții eliptice puse în rime perechi : ,,O aripă de înger / porumbel / ducea cu el / un suflet rătăcit / spre infinit…” (Impactul). Proiecția în infinit a unei fecioare, întoarcerea în eternitatea naturii este o chemare de dincolo de fire: ,, Vraja ademenitoare o chema, / ceru-i venea-n întâmpinare / și-o cuprindea…”(Poem în alb).

Poeta își permite libertăți extratematice în tipare prozodice libere, în care versul urmează drumul sinuos al gândului, cu elemente clasice (rimele) și moderne (versul liber); într-un autoportret lirico-dramatic se vede comparată cu: ,,O amforă plesnită / odată plină de speranță / o vioară spartă…” Conotația conceptului ,,roșu”, depozitar de crimă și iubire, de viață și moarte ,, În el mor și se nasc trandafirii…”, se înscrie pe linia ermetismului. (Cântecul Margaretei, dacă nu cumva este o coicidență, aduce în memorie un nume – Dida – de o dureroasă amintire amândurora.)

Versul liber s-a dovedit și o capcană pentru Madeleine Davidsohn, în multe poezii, pentru că prin extinderea pasajelor descriptive și-a trădat arta de prozator; totodată, poezia capătă prin acest procedeu valoarea de proză a interiorității. Procedeul de a încununa finalul celor mai multe dintre poezii cu o concluzie, adeseori metaforă, le apropie de conținutul sonetului, fără însă a realiza și forma acestuia, care este o poezie cu formă fixă. În ciuda aparentei simplități, poezia Madeleinei Davidsohn transmite lucruri de inefabilă subtilitate în spațiul emoției și al înfiorării, leagă emoția de cotidian, ceea ce este însăși esența poeziei. Atunci când are ceva de spus, poezia conferă fiecărui autor un loc al lui în mișcarea generală a unei generații, a unei epoci literare. Cartea ,,Floare de nisip” are toate valențele pentru a deveni un destin.

Haralambrie Holic-profesor-Iași