Cartea de poezie
LUCIA OLARU NENATI
“Sentimentul spiralei” (antologie), Ed. Tipo Moldova, Iaşi, 2012, Colecţia Opera Omnia

Lucia Olaru Nenati este o poetă a vibraţiilor adânci, aducând la suprafaţa textului, de predilecţie, viziuni candide şi serafice, dar şi ultragiile unui destin cel mai adesea potrivnic. Lipsită de complexe în faţa modelor literare, inclusiv ale propriei generaţii, ea caută şi găseşte, mai ales în lirica maturităţii, acel echilibru majestuos denotând vocaţie şi dătător de infinite satisfacţii estetice. De la primele poeme până astăzi a crezut în miza sa pe sinceritate şi inspiraţie, pe un anume aticism al stilului, refuzând cu program vulgaritatea şi ermetismele forţate. În acelaşi spirit, nu abuzează de elemente livreşti, universul ei liric fiind alcătuit cu precădere din secvenţe campestre şi vegetale, cadrul citadin, constrângător şi ucigător de sensibilităţi accentuate fiind o prezenţă cu totul rară. Sublimându-şi permanent datele unei biografii de sorginte bucovineană, Lucia Olaru Nenati realizează, până la urmă, un spaţiu liric propriu, distinct, ale cărui dominante sunt sinceritatea şi dramatismul. Există în poezia autoarei o latură profund feminină, un peisaj cu irizări de alb abundent, o senzualitate bine temperată, cu ingenuităţi şi trăiri delicate. Citindu-i poezia, nu simţi chinul elaborării ci dimpotrivă, ai sentimentul că totul este frust şi spontan, învăluit mereu în nimbul cald al feminităţii. Dacă albul defineşte stări sufleteşti, peisajele poetei sunt policrome, izvorâte dintr-un imaginar paradiziac, în care culorile se îmbină cu afectivităţi de o transparenţă impecabilă.

Respingând insurgenţele formale, Lucia Olaru Nenati optează pentru tipare prozodice cvasitradiţionale, atent distilate însă, şi prilejuindu-i performanţe poetice de invidiat. Trăiri rafinat romantice şi un misterios fior eminescian nu lipsesc, conferind atât înălţimea cât şi adâncimea acestei poezii. Poeta decantează idealităţi rezultate dintr-o interpretare personală a lumii şi apelând la simboluri coloristice şi nu numai. Toate trebuie să întreţină sentimentul unei feminităţi neinhibate. Discurs fluid, luminos şi curgător într-o albie de sonorităţi şi armonii aproape edenice.

Lucia Olaru Nenati pare constant antrenată într-un travaliu de recuperare dureroasă a sacrului, chiar şi în lirica de dragoste. Peste tot, în registrul sentimental şi descriptiv, acţionează atâta cenzură cât să menţină un standard eticist şi de bun gust menit să potenţeze dimensiunea feminină. Efortul e îndreptat însă şi spre neostoita căutare şi redescoperire a sinelui, într-o competiţie cu propriile limite. O aducere la suprafaţă a esenţialului uman, pe care foarte rar simte nevoia să-l abstractizeze. Lucia Olaru Nenati are uriaşa capacitate de a construi viziuni profunde, explorând cu instrumente sigure teritoriile indicibile ale visului. În volumele mai noi, idealitatea de altădată intră adesea în coliziune cu o realitate vulgară şi contondentă, război din care totuşi poezia iese în câştig: ea dobândeşte, venind din acutizarea sensibilităţii poetice, o forţă nouă, gata să înfrunte primejdii. Deşi abordările devin directe, autoarea respinge prozaismul de orice fel, păstrând nealterat, chiar şi în partiturile reflexive, un fior de rafinate afecte romantice.

Aşadar elan introspectiv şi încercare de a se avânta în competiţia socială care provoacă doar disconfort. Poeta are un excepţional simţ al muzicii, melodicitatea ei decurgând din permanenţa lecţiei eminesciene. În total antagonism cu spiritul troglodit, Lucia Olaru Nenati jinduieşte după puritate şi adevăr, înfruntând cu vădite sacrificii ostilitatea contemporanilor. Întreaga dramă e aici: ea se desprinde vizionar din încorsetarea cotidiană, totdeauna pregătită pentru zboruri înalte, dar ascultă în acelaşi timp, fără să se poată împotrivi, şi chemările teluricului. Poeta face să sune actual instrumente lirice pe care mulţi dintre confraţi le consideră vetuste, versul său respirând modernitate nu prin violenţe verbale, ci prin ştiinţa de a sonda şi exprima inefabilul. „N-aş coborî în mine niciodată”, sună un vers din poezia „Aşteaptă-mă”. El tălmăceşte refuzul autoarei faţă de excesele autoscopice, preferând doar realitatea secundă din retortele propriei sensibilităţi.

Prima plachetă publicată într-un volum colectiv se intitula „Cea mai tânără Ecaterină” (Ed. Junimea, Iaşi, 1975). Suntem avertizaţi şi prin titlu că ne aflăm pe teritoriul viziunilor feminine. „Baladă” defineşte un tip de femeie ideală, contopită la modul panteist cu elementele naturii. Iar poemul „Rochiile”, însufleţit de freamătul unui erotism discret şi sugerând carnalităţi îndepărtate, era deja o frumoasă promisiune poetică. Volumul „Drumuri” (Ed. Eminescu, Bucureşti, 1977), pare să acorde încă prioritate feminităţii feciorelnice, uluită de spectacolul unei lumi investite cu atributele feericului, precum într-un vis. Avem o percepţie coloristică unde triumfă verdele, cu virtuţi tonifiante şi simbolizând vitalitatea („Coroana verdelui de iarbă”). Efuziuni ancestrale care sugerează compoziţia unui ethos („Doină din fluier”) şi o perpetuă sărbătoare a sufletului, indiferent de anotimp, când inima intră în rezonanţă cu natura. Poate fi vorba şi de un pact secret cu anii copilăriei, pentru că atunci obiectele dar şi sentimentele aveau conotaţii speciale, de origine mitică. („Întâmplă-se”). În această beatitudine de poveste, unde vegetalul împrumută gesturi şi tresăriri erotice, feminitatea pare fragilă şi ezitantă, avansând cu prudenţă, dorind şi parcă renunţând simultan. Un erotism vag, cu gesturi timide, dar lăsând totuşi o fereastră deschisă spre împlinire („Ca o soartă”). Vorbim de fapt despre vis, consumat într-o ambiguitate florală, sub semnul albului, albastrului şi verdelui, în care deja încolţeşte, concretă, „trecerea” („De dragoste”). Ritualul nu este posibil în izolare pustnică, ci doar în consens cu datele primordiale: „Iarba a crescut subţire / În cămaşa ta de mire / Seara a-ncăput frumoasă / În marama-mi de mireasă” („Grâul a crescut înalt”). Alt semn că poeta încearcă reglaje fine spre pragmatism ontologic este îndemnul „să nu treci plutind peste lucruri” („Învăţăturile înaltei umbre către fiica ei, lumina”). Drumul (drumurile) spre real semnifică deci un amestec între materie şi idealitate, „cu praf şi cu stele” („Drumul spre lume”).

Placheta „Floarea-ntre pietre” (Comitetul de cultură Botoşani, 1979), perpetuează o stare de vis, nu neapărat onirică, în care curge pasta aceleiaşi feminităţi: „Femeie ca o ploaie preacurată / Netulbure-n nimic a ei tulpină / Prin limpede durere fermecată / Când înfloririi trupul i se-nchină” („Maternitas”).

„Nesfârşitele vămi” (Ed. Eminescu, Bucureşti, 1979) este deja un volum de consistenţă valorică. Trei „personaje” guvernează această poezie: Visul, Aşteptarea şi Zborul, prezente de fapt în toată lirica poetei, în proporţii diferite. Reflecţia cucereşte tot mai mult din terenul descriptiv, fiinţa pare a se supune unui filtru meditativ („Litanie pentru Emma”). Întâlnim momente de măiestrie formală („Ikebana”), iar universul e rural şi domestic („Şarpele casei”). Meditaţia gravă nu exclude puritatea izvorâtă din alb, iar înfiorarea în faţa trecerii este percepută sub forma oximoronului „veşnicie vremelnică” („Chipul verii”), îndemnând la un efort de adaptare: „Învaţă, suflete, schimbarea / ca pe o piesă de mult scrisă” („Terapeutică”). Acum feminitatea este investită şi cu vocaţia sa constructoare, amintind de Ana meşterului Manole, în speranţa că poate învinge „nesfârşitele vămi”.

„Cochilii cântătoare” (Ed. Eminescu, Bucureşti, 1982), conservă în imaginar proiecţia unei lumi ideale, o lume a armoniilor în pofida Răului. Cochiliile cântătoare sunt chiar poemele menite să păstreze esenţa celor existente sau visate. Consemnăm o abundenţă de poezii excepţionale, demne de citat integral: Cel care vede pădurea, Despre ploaie, Aşteptarea mea, cea mai frumoasă, Bolero, Pescarul şi sirena, O să ne jucăm, Şi se făcea, Anticariat etc. Un volum de versuri solid, viu, înţesat de versuri memorabile, frescă a tuşelor clare şi anxietăţii în faţa timpului.

„Umbra Casandrei” (Ed. Junimea, Iaşi, 1983), conturează un accent tragic, privitor la efemeritate, într-o viziune în care viaţa este teatru („Actorul”). Se instalează obsesia perisabilului: „Poate fiecare fulg e un suflet pierdut / Purtându-şi povara uitării”, iar nevoia refugiului în copilărie devine vitală. Albul nu mai este doar puritate, el sugerând acum necuprinsul, reconcilierea cu materia şi sentimentul hibernal.
Viziunile luminoase încep a se fisura („Broderie de vânt”). Suntem înconjuraţi de obiecte ostile („Săptămâna lucrurilor”), aşa că mai avem la îndemână o soluţie: retragerea în sine. Stilistic, balanţa înclină spre epic. Din perimetrul spiritualizat al senzaţiilor intime, poeta coboară mai des în arena socială, încercând să se apere cu floreta subţire a poeziei (Cel ce pleca, Secretul cod, Umbra de dor).

„Ucenicia de aur şi purpură” (Ed. Eminescu, Bucureşti, 1985), începând cu titlul, marchează încă o culme luminoasă în lirica Luciei Olaru Nenati. O veritabilă colecţie de poezii substanţiale, cele mai multe antologice. Volumul debutează cu un poem erotic de ţinut minte. „Uitam să mă trezesc în zori” reprezintă în lirica poetei ceea ce însemna pentru Ion Pillat balada „Aci sosi pe vremuri”. Un poem absolut tulburător, unic în poezia contemporană, cu ritm de sarabandă şi menuet, fermecător, plin de adrenalină dar şi de melancolie eminesciană, de visare şi nostalgie, de speranţă şi tulburare, de erotism şi idealitate, într-un echilibru încântător. Cu o adevărată demonstraţie de virtuozitate, poeta ne avertizează încă o dată că nu se teme de tiparul formelor clasice, sfidând parcă reţetele literare la zi: „De-aş învăţa nepreţuitul semn / Prin care să mă schimb într-o plutire / Deasupra apei de frunziş şi lemn / Sculptată maiestos în amintire” („De-aş învăţa”). Croiala clasică prinde excelent de fiecare dată : Să ne ascundem, Fructul oprit, Oglinzi de tăceri, Mîine vremea. Întrezărirea ultimului capăt de drum devine preocupantă. Poeta priveşte lucrurile cu împăcare şi măreţie: „Fiece pas sporind augustul preţ / Al sublimei arte cu care ştie frunza / Toamna să moară” („Academia de aur şi purpură”). Dar rămâne şi varianta amărăciunii şi a părerilor de rău biciuitoare: „Va ploua cu lacrimi peste / Câmpia de singurătate plesnită de secetă / Şi de chinuitoare răbdare / Încât nu vor mai rămâne în depozite / Nicăieri lacrimi neplânse / Inutile, învechite, bătrâne, pustii” („Ploaia de lacrimi neplânse”). Aici, în acest volum descoperim poezii despre moarte care pot fi clasificate între cele mai valoroase din câte s-au scris pe această temă în lirica românească. Deşi ar trebui să le reproducem integral, ne vom limita totuşi la citarea câtorva titluri pe o listă succintă: Venind de departe, Privirile, maluri albastre, Mă las întâmpinată, Timp de absenţă, Ai putea să crezi, Rugă de noapte, Decât iarna. Greu de precizat ce le face memorabile. Poate sinceritatea şi puterea misterioasă cu care tulbură echilibrul interior al cititorului. Dar cu siguranţă a stat în arta Luciei Olaru Nenati să aleagă din materia primă celestă acele fragmente care împreună pot cristaliza compoziţii de genul unor asemenea declaraţii testamentare emoţionante.

„Singur, sinele meu” (Ed. Junimea, Iaşi, 1996) vine cu noutatea poemelor ample, degajând forţă şi rezistenţă. Tot din punctul de vedere al înfăţişării exterioare notăm curajul poetei de a propune formule clasice de adresare directă şi maximă simplitate, dar care rămân totuşi cu succes pe etajul superior al poeziei, atât prin tensiunea şi dramatismul lor intestin, cât şi prin ştiinţa de a capta, inclusiv estetic, atenţia şi emoţia cititorului. Cum ar fi de pildă poemul de citit în adunări publice intitulat „Poeţii lumii, vai de steaua lor” care începe aşa: „Poeţii lumii, vai de steaua lor / Au cine îi mai trebuieşte? / Le e destin să plângă până mor / Săraci, stingheri şi hăituiţi câineşte // Iar cât trăiesc se-ntâmplă tuturor / Ca tot netotu-n voie să-i rănească / Rânjindu-şi nimicia-n duhul lor / Şi strălucindu-şi balele de broască”. Inclusiv din aceste versuri rezultă a doua remarcă necesară : de la idealismul omniprezent în primele cărţi, la o repliere tot mai decisă în atitudini civice tranşante. Civismul pătrunde chiar şi în poemele extincţiei, străbătându-le ca o lumină a misiunii împlinite: „Şi când o lume ce-i viaţă numită / Grea de-nţelesuri, durere şi har / … Precum gravidă-i sămânţa de spice / Mi-a fost primit să rostesc, să trăiesc şi să cânt / Tot ce scenariul din ghindă-mi dădu / Grea, purpurie, pe scena de flori / Atuncea doară cortina căzu” („Atuncea doară cortina să cadă”). Par a fi concepute ca nişte poeme de bilanţ după o carieră poetică extrem de rodnică şi tumultuoasă. Tot acum se amplifică încercările de dialog (ca în psalmul arghezian) cu Dumnezeu. Avem mai degrabă monologuri interogative ale poetei în speranţa unor limpeziri necesare. În planul atitudinii este remarcabilă şi propensiunea autoarei către pamfletul de calitate. A se vedea „Odă vrăjmaşului meu”.

„Arca de frunze” (Ed. Augusta, Timişoara, 2003) este o culegere de autor, reiterând ideea că în creaţie se află zidită viaţa, cum în pâine este zidit grâul („August secerător”). De reţinut şi originalitatea unei idei din „Tărâm preaciudat”. Vorbim de acel „ţinut al nimănui între vis şi trezie” unde te poţi adăposti în siguranţă „precum cei din vechime în templu”. Sau precum zeii antici în intermundii, acele spaţii libere dintre lumi. În nota generală a liricii de calitate scrisă de Lucia Olaru Nenati sunt şi cele câteva poeme inedite ale antologiei, ca şi cele 7 sonete încântătoare. În totul, antologia „Sentimentul spiralei” fixează în bronzul neuitării efigia unui poet durabil. Căci poezia Luciei Olaru Nenati seamănă cu un creuzet de dimensiuni uriaşe în care se topesc visuri, nelinişti, spaime, regrete şi nostalgii, bucurii şi iubiri diafane de esenţă eminesciană, dar şi revolte de aceeaşi factură, rezultând în final, din întreg, un farmec cuceritor şi imposibil de uitat. O poezie care pe drept cuvânt te invită necontenit la relecturi, la alte şi alte degustări estetice savuroase şi inconfundabile. Lucia Olaru Nenati se numără printre cei mai importanţi poeţi români contemporani.

Victor Teişanu