Prefața cărții Herghelia din cuvinte, Laurențiu Maftei; Botoșani : Quadrat, 2021

Cuvintele: caii eroilor şi patimilor lui Laurenţiu C. Maftei

În ultima vreme am constatat că se scrie tot mai multă poezie. Probabil, timpurile pandemice pe care le trecem, timpul petrecut mai mult acasă, în lecturi sau conectaţi virtual între noi, ne determină pe cei mai mulţi să lăsăm în scris amprenta timpului trăit, ca o mărturie pentru cei ce vor veni. E ca şi când, în fond, am construi un soi de jurnal de război. Până la urmă, în orice fel de chip s-ar arăta, timpul trăit astăzi este unul al războiului: cu sinele, cu celălalt, cu viruşi de toate felurile etc. 

Cu toate acestea, poezia se dovedeşte a fi un scut puternic, prin care omul reuşeşte să învingă timpul trăit şi să valorifice timpul cosmic. Conectaţi, exact ca într-o reţea internautică, cei mai mulţi dintre poeţii de astăzi practică biografismul aflat la îndemână, unul minimalist, casnic chiar, fără prea multe implicări pe textura cuvintelor, a formulei lirice sau chiar pe cea a ideii; mulţi căzând în capcana unui manierism gratuit şi bolnăvicios. 

Despre poetul cărţii „Herghelia de cuvinte”, Laurenţiu C. Maftei, pot spune că practică o altă versiune a timpului trăit, a timpului scris, fiind mai curând un poet solitar, care se încadrează, prin structura lui lirică şi tematică, în rândul marilor orfici, de factură neoclasică, preocupaţi atât de formă, cât şi de conţinutul produsului liric. Majoritatea poemelor ce construiesc acest volum sunt scrise în acest registru ca şi când poetul, iubitor al sunetului şi al cuvântului potrivit, ar pune în vedere o arhitectură a spiritului cult. Poezia sa curge asemeni unei coloane sonore, care este îmbogăţită pe de o parte de imagine – vizualul figurilor de stil –, pe de altă parte de idee. Deşi starea muzicală pregnantă a poeziei lui Laurenţiu C. Maftei apre în vecinătatea cântecului istoric şi patriotic, în multe ipostaze descoperim doina sau cântul de dragoste, iar în alte părţi – în special în poemele ce abordează relaţia cu sacrul – cântul de natură liturgică.

Dacă ar fi să citez un alt poet care în ultimii ani mi-a atras atenţia, Vasile Burlui, şi de care l-aş apropia – în unele faze de creaţie – pe poetul acestui volum inedit, aş spune din capul locului că Laurenţiu C. Maftei „sfidează timpul” trăit, în aşa manieră încât totul gravitează cu prioritate în jurul memoriei şi a rememorării, poetul având şi demonstrând chiar un cult pentru istorie, pentru trecutul readus în valoare şi conştiinţă vie, ceea ce arată clar libertatea şi siguranţa cu care se exprimă poetul. 

Laurenţiu C. Maftei dovedeşte, aşa cum ar spune Ştefan Aug. Doinaş, că trăieşte în afara canonului şi a modelor contemporane de a scrie poezie, neţinând cont de „moda poeticilor de azi”, preferând canoane mai vechi, „conectate la tradiţie şi valorile tari”, cum ar spune filosoful Gianni Vattimo, canoane de care se simte organic atras şi în care îşi găseşte formula potrivită de exprimare.

Citind volumul poetului Laurenţiu C. Maftei, volum de debut în poezie, dar construit pe durata a câtorva zeci de ani, sub puterea creaţiei desăvârşite, adevărate, inspiraţia – care şi-a arătat formulele pe parcursul diferitelor etape de maturizare creatoare –, pot reactiva un gând despre poezie, pe care Hegel îl transmite iubitorilor de artă – înţelegând prin „artă”, pe iubitori de poezie, muzică şi pictură –: „ …toţi marii poeţi se mişcă liber şi siguri de sine în măsura creată de ei înşişi, în ritm şi rimă”. Asta se pare să fie în fond chiar crezul poetic al lui Laurenţiu C. Maftei, libertatea cuvântului liric, sugerat foarte plastic prin metafora hergheliei, care în fond dă în vileag ideea de putere a cuvântului poetic, eleganţa acestuia exprimat în structura orfică, necesitatea lui pus în relaţie cu realitatea imediată şi cea cosmică. 

O altă caracteristică a volumului „Herghelia de cuvinte” stă sub aspectul dialogal, astfel încât parcă fiecare poem este ca o mărturie preluată şi care se transmite generaţiilor mai departe, ca şi când poetul ar dialoga cu predecesorii săi şi, totodată, cu moştenitorii săi. Pentru Laurenţiu C. Maftei a cunoaşte rădicinile devenirii unui popor înseamnă a cunoaşte adevărata structură a fiinţei care locuieşte – cum ar spune Constantin Noica – „întru limba unui neam”. În acest sens am putea vorbi aici despre tema centrală a volumului de faţă, recunoaşterea şi conectarea la identitatea istorică, la centrul rădăcinilor identitare şi valorificarea acestora ca elemente specifice ale ADN-ului unui popor. 

Fără a cădea în capcana unui discurs patriotic intoxicat de ură, xenofobie şi şovinism, cum întâlnim la alţi poeţi patriotici, poetul trăieşte cu intensitate forţa pe care o are cuvântul viu, cuvântul care defineşte prin propria-i expresie existenţa unui neam. Dimpotrivă, galopul cuvintelor şi al poemelor patriotice este construit cu căldură, având în vedere dragostea şi iubirea de neam, de popoare, de tradiţii. Iar această dragoste patriotică este însufleţită în lirica poetului prin prezenţa unor personalităţi istorice şi culturale care au contribuit puternic la construirea neamului, a limbii şi a identităţii naţionale, cum ar fi Decebal, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Al. Ioan Cuza, Mihai Eminescu etc., cum putem găsi în poemele: Pământ însângerat – unde poetul umblă prin gropile înaintaşilor, „pline de sânge şi platoşe rupte”, pentru a se închina şi-i slăvi cu mândrie, „de-apururi stropim/ pe morminte o cupă de vin,/ cu sângele lor un trup vrem să fim”; Gândind la istorie – în care poetul realizează un omagiu cultului eroic – „Eroii sunt nemuritori în veci/ În inimă-i purtăm şi-n gând/ Luptând pe front, legaţi în beci/ Ştiau că vor pleca pe rând”; Equus caballus – unde „Herghelii întregi au fost dirijate cu zel”; La cruci – poem al ţărânei strămoşeşti, al rădăcinilor adânci, „Aici sălăşluiesc rădăcinile adânci/ Ce împletesc trup vitejesc/ Sunt neamuri multe jos, sub cruci,/ Acolo, în pământul strămoşesc.”; Tu, Europă – poem în care Laurenţiu C. Maftei pune accentul pe identitatea culturală şi condiţiile culturii naţionale în contextul politicilor comunitare de azi, „Tu, Europă, bântuită de trecut/ Îţi amintesc că de la Daci,/ Toţi am luptat şi ne-am bătut/ Dar azi am ajuns săraci./…/ Suntem cu toţii în pace, iar limba ce-o vorbim/ Nu-i stavilă la drepturi./ Motive sunt cutume, de ele vrem să ştim,/ dacă ne vreţi sau nu – alături” – poem cu tentă de dojeneală şi revoltă asupra tendinţei comunitare cu privire la cultură şi limbă, poem în care găsim un accent aparte pentru cuvintele vechi, unele uitate şi nemaifolosite –; Rădăcinile adânci – poem tot în spiritul dojenitor întâlnit în Tu, Europă, în care poetul pune accent pe motive tradiţionale, care fiind parte din identitatea naţională, trebuie moştenite, indiferent de istoriile mai noi trăite sau cele care vor veni, „Păşim cu sfială, treziţi de istorii,/ E crez în tradiţii şi sfânt bob de grâu,/ Au fost şi înfrângeri, dar sunt şi victorii,/ Prin trupul meu zdravăn curge un râu./…/ De-aceea ţintim libertatea deplină,/ Ne prindem cu Europa în horă,/ Şi credem în dreptate divină,/ Având lângă noi un frate şi-o soră./…/ Iar dacă dormi, să visezi la cultură,/ Ce-i fata îmbrăcată, în ie cu sâni,/ Cu margarete prinse-n centură/ Ce-o vor dezbrăcată papionii păgâni!”; Dialog – poem care este din nou dedicat cultului eroilor neamului;  Treziţi eroii de la Mărăşeşti – poemul „soldaţilor cu mitralierele”, apărători de glie şi de neam; Ştefan cel Mare şi Sfânt şi Voievodul Martir Mihai Viteazul – poeme fluviu, dedicate conducătorilor şi eroilor Moldovei Mari şi Ţării Româneşti pentru săvârşirea primei Uniri a poporului Român. 

Portretul tematic al volumului este cel al spiralei, prin care temele sunt treptat îmbinate, ca şi când toate ar construi ars poetica lui Laurenţiu C. Maftei. În acest sens, puternic legată de tema poeziei patriotice este tema maternităţii, a conectării la familie şi implicit la casa părintească, în care în centru există creatoarea, buna mamă. Aici, l-aş apropia pe poet de lirica maternităţii lui Grigore Vieru. Simplitatea expresiei poetice în care întâlnim această temă trimite totodată spre tema copilăriei, a condorii fiinţei umane, fiinţă care îşi descoperă universul în casa mamei, în icoanele casei, în poveştile de pe uliţa satului. Este frumoasă construită aici relaţia maternităţii, unde mama devine punct cosmic şi, totodată, punct de conectare la ţărână aşa cum întâlnim în poemele: Scrisoare de părinţi – poem dojenitor, de ocară, dedicat tinerilor care au plecat departe de casă, în ţări străine, pentru a-şi face un rost în viaţă; Mamă – poem portret de despărţire maternă, „Scumpa mea mamă, cu păr argintat/ Mereu mă gândesc, că eşti lângă mine/ Nu-mi vine să cred că, şi tata-i plecat/ Sper că acolo, în Cer să vă fie mai bine/…/ Mamă, ştiu că în fiece clipă m-aştepţi/ Ţi-s ochii-n icoană şi-n drum/ Nici fata nu vine, nici mândrii băieţi/ Eşti singură şi-n clipa de-acum…”; Doamne, adună copii acasă – poemul bătrânilor părinţi. În unele poeme cu tema maternităţii apare evocat şi tatăl, protector şi impunător, ca un model istoric, cum întâlnim în La mormântul părinţilor şi în Ultima clipă. 

Pe de altă parte, tema maternităţii este strâns legată de tema morţii, temă care îl aduce pe poet în pragul maturităţii şi al rememorărilor. Tema morţii, a sentimentului de finitudine întâlnit în poezia lui Laurenţiu C. Maftei apare adesea, chiar şi în poezia patriotică, unde poetul vorbeşte despre eroi.

O obsesie a liricii universale apare şi în lirica lui Laurenţiu C. Maftei, anume, tema adolescentului îndrăgostit şi apoi al iubirii mature faţă de femeia ideal. Şi aici, observăm că portretul ideal al feminităţii este apropiat sentimentului culturii tradiţionale. Amorezul este atras de femeia cu port de ie, femeia care ţine casa, femeia care – ca şi mama – reprezintă o continuitate de comunicare cosmică. Tema iubirii aduce în discuţie şi o dialectică cromatică a poeziei lui Laurenţiu C. Maftei, anume, dialectica alb-verde. Albul însemnând aura miresei şi totodată culoarea timpului trăit, trecerea aniilor, părul cărunt, în timp ce verdele dă în vileag dorinţa viului, de a trăi intens şi de a lupta pentru idealuri: „Strânge-mă, că nu se vede/ Azi mă ai, fiindcă e verde.” (Foaie verde); „Fii a mea dulce crăiasă/ Tu zâmbeşte dar, mă lasă/ Să iubesc mai mult ca ieri/ Gândul nostru zboară-n astre/ Cu surâs de primăveri” (Gura ta). În alte locuri, cromatica iubirii, mai ales când e pusă în strânsă relaţie cosmică, întâlnim albastrul cerului pur, al apelor cristaline, cum descoperim în poemele Iubită să fii şi Darul unui fulger: „Iubeşti pătimaşă, adânc şi duios,/ Eu sunt o piatră, din pori lăcrimând./ Tu eşti o zeiţă, din valuri te-am scos/ Acum te ating, şi cu totul mă vând” (Iubită să fii); „Te caut aproape, în geana albastră/ Mă uit… eşti aici, te privesc, tu tresari,/ Chiar când greşeşti, fapta e castă/ Iubeşti patimaşă, apari şi dispari”; „Simt pulpa ta tremurând/ în clavicula mea, iar/ pulsul nebun şi lăuntric/ sparge plasma unduirii tale/ eliberând în hazard…/ urli, te zbaţi în braţele mele/ găsind veşnicia în clipa/ urcării la stele” (Echilibrul).  

Preocuparea pentru construcţia muzicală a versurilor, atenţia spre o arhitectură şi o logică a versului curat şi cult – cu nuanţe neoclasice –, aplecarea spre un cromatism al dialecticii viu-etern – alb-verde, precum şi întreaga paletă tematică, aparent întâmplătoare, dar construită în armonia principiului continuităţii spirale, toate acestea fac din Laurenţiu C. Maftei un artist hegelian, adică acela care percepe şi îşi dă în vileag opera prin variaţiuni muzicale, plastice şi literare/poetice. 

                                                                                        Conf.univ.dr. Paul GORBAN,
                                                                                                                          Poet