Primit pentru publicare: 16 iul.2015
Autor: Vasile FILIP
Publicat: 16 iul.2015

Cartea visărilor

Declară profesoara Ana Dumitrescu și scriitorul Ion N. Oprea în deschiderea cărții “Adriana. Un vis i-a fost viața”, apărută recent la Editura PIM din Iași: “Dedicăm această carte prietenei noastre Adriana Andreiaș-Micu, fidelă colaboratoare a noastră, asistată social la Schitul Darvari, București, exemplu de viață istovitoare”. Cum nu este singura carte, semnată Ion N. Oprea, ce mi-a trecut pe sub priviri, în care Adriana este deopotrivă autor și personaj, îmi îngădui să reformulez, zicând: “viață fără de istorie”.

Motivația care îmi susține demersul îmi este oferită de Adriana însăși. Am descoperit-o într-un fragment de scrisoare adresată celor doi devotați prieteni ai ei, dar și ai mei: “Dragii mei, când veți auzi și veți pomeni cuvântul Om, să știți că e cel mai sfânt nume de pe pământ care trebuie respectat. Spuneți tuturor să încerce să fie vrednici să se poată numi oameni”. Și am mai înțeles ceva, din ceea ce a scris Adriana și din ce s-a scris despre ea,  că omul este esența vieții, iar viața este opera pe care și omul o zidește. E drept, prin muncă istovitoare, dar prin voință care nu se istovește niciodată. Iar omul se zidește prin propria lucrare și tot prin  ea intră în dăinuire. În memoria timpului și a  oamenilor, cum se mai poate spune.

“Un colț al arhivei personale” își intitulează autorul volumului introducerea în miezul acestuia, care mai cuprinde, între altele, două capitole – “Adevăruri din viață” și “Vise prevestitoare de nenorociri”. Ultimul constituind, de fapt, și greutatea, ideatică și literară, a lucrării. Și ne dumirește asupra rostului acestei importante întreprinderi, pe care o socot de mare interes, și nu doar documentar: “După publicarea volumelor cu memorialistica ADRIANA, “Adriana. Cuvinte din iarna vieții. Memorialistică” și “Adriana. O nouă primăvară”, Editura PIM, Iași, 2014, am primit de la ea un fel  de colț al arhivei personale, nu știu unde fusese păstrată, foarte bine conservată, cu tot felul de însemnări ale expeditoarei, printre care și un caiet cu detalierea viselor sale…”

Citind această extrem de interesantă, dar și frumoasă carte, m-am regăsit, într-o bună măsură, și nu numai în postura de om care visează noaptea, ci și ca ființă a visării; a visa cu ochii deschiși. Fără a mă amăgi, însă. Căci, în opinia mea, starea de visare, chiar și în varianta  ei euforică, este menită să încurajeze prin zugrăvirea, conștientă,  a unor tușe optimiste în portretul vieții pe care o trăim și o ilustrăm prin faptele noastre. Nu iluzia în sine, dar noimele iluziei.

În viziunea Adrianei, visele nopții devin realități cu semnificații. Ele compun cele mai profunde vibrații ale realului, o lume alcătuită din două părți – una închipuită, alta palpabilă –  dar părți deloc diferite, ci alcătuitoare  ale unui întreg bine structurat. Că unii dintre noi, oamenii, s-au aplecat asupra chestiunii, mulți cu instrumente științifice, unii cu unelte oarecum oculte, intră în sfera firescului, dar și sub lupa discernământului. În  cazul Adrianei, totul se preface într-o considerare și reconsiderare a substanței vieții și în raportarea acesteia deopotrivă la om și la societatea în care se află, nu exterior, ci ca implicație. Ofertant și primitor, cum s-ar mai putea spune. “Nu sunt filozoafă, dar trăind în colectivitate viața te face să filozofezi fără să vrei…”  recunoaște eroina cărții, care este, la drept vorbind, și autoare. Adică părtașă a lui Ion N. Oprea.

Nu aș vrea să se înțeleagă că nu pun prețul cuvenit pe ceea ce numim, îndeobște, tălmăcirea viselor. Exclud  din capul locului din această sintagmă practica ghicirii viselor. Fac  mărturisirea că, uneori, și eu mă simt îndemnat să găsesc acum rosturi în visele mele de noapte. Mai ales că, cele mai multe, au drept cadru scenic… casa părintească și satul natal. Și nu fac acest exercițiu din joacă…

Dar, revenind la cartea în discuție, bag de seamă, printre  mai multe aspecte două particularități, ce mi se par mai importante în tentativa  de descifrare a sensurilor celor scrise de Adriana. Care nici nu cred că sunt prea greu de … tălmăcit, deoarece autoarea practică exprimarea sinceră, directă, precisă. Și frumoasă. Literară, deci.

Primul aspect cred că este organizarea întâmplărilor visate, dar și a celor trăite cu ochii deschiși, în stilul și maniera jurnalului intim. Care, de obicei, – iar Adriana confirmă  acest adevăr – nu este doar o consemnare de momente, ci mai curând o interpretare  a acestora prin condensate comentarii, precum și “amplasarea”  în contextual real al vieții. “Miercuri 1-2 iunie 2005 – scrie ea la un moment dat – am visat foarte multă lume care nu știu pentru ce stătea la un rând, printre  care și mulți bătrâni, de care m-am apropiat și unul din ei m-a tras lângă el și m-a sărutat pe gură și era tare fericit pentru asta. S-a uitat la mine și eu la el și mi s-a părut cunoscut, mi-a și spus: “eu sunt Popovici!”  Da, dânsul era un fost vecin de-al meu, care în august 1980 a fost omorât de tramvai, era un om minunat, dar cu o viață tristă și o  moarte groaznică…

Nu știu ce mi-o prevesti acest vis…

Sărutul în vis cu un om mort poate prevesti o viață a ta, lungă și fericită…”

Al doilea aspect vizează partea artistică a exprimării în scris. Când spun că această carte se citește nu doar cu interes, datorită, mai întâi, bogatelor, diverselor și de mare importanță informații, dar și cu o liniștită, concentrată  și bună plăcere. Așa cum se întâmplă, în chip firesc, în cazul tuturor scrierilor frumoase. Cu talent, dar și cu… chichirez…

Demne de toată atenția sunt interpretările pe care Adriana le dă viselor sale de noapte. Ele sunt, într-un fel o prelungire în visele de zi… “Sâmbătă, 14-15  ianuarie 2011, am visat că eram într-o mare adunare, lume, tinere. Dinspre ziuă, altă adunare de tinere, veneau rânduri-rânduri, coloane cu banderole tricolor pe piept și cântau “Deșteaptă-te române!” M-am alăturat mulțimii și am început să cânt și eu, am mers alături și eu cu tricolorul…” Urmează… tălmăcirea: “Mulțime – demonstrează, dacă visezi,  că trebuie să fii precaut la ceea ce urmează să faci…”  De ce oare? Pentru că, și Adriana, din îndelungata experiență a vieții, a învățat că întotdeauna mulțimile joacă roluri determinante în istorie, dar, nu de puține ori, acestea devin imprevizibile, îndeosebi atunci când se lasă manipulate de forțe dușmane propriilor vise ale mulțimilor. De aceea, “fii precaut…”

Ar mai fi destule exemple de invocat, la fel cum ar mai fi multe de spus și despre întreaga lucrare. Dar, fiindcă eu socot că orice carte, pentru a fi corect receptată, trebuie lecturată cu ochii… personali și cu proprie judecată, chiar dacă și recenziile, prezentările, comentariile, analizele, cronicile și alte cele au și ele importanța lor, mă opresc, totuși în acest punct, cu urarea către posibilii  cititori:  lectură plăcută!

Dar, atenție: cărțile ADRIANA sunt, în totalitate, și o radiografie a instituțiilor  de stat care ocrotesc vârstnicii, a activității personalului care le deservesc, noutăți în domeniu… Oare personalul ministerului de resort, până la căminele în cauză și-au procurat și citit cărțile ? Ar avea și ei cu toţii destule de învățat!

Chiar, oare căminele de asistență din teritoriul nostru, mai apropiat, Moldova, cele din Iași, de exemplu, le-au spus asistaților ceva despre Adriana și cărțile ei?