ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X
Primit pentru publicare: 25 Aug. 2018
Cronică literară de Marin IFRIM
Publicat: 25 Aug. 2018
Editor: Ion ISTRATE

Cărți deosebite (7): ”Dans cu amurgul” de Vasile Toma

De la un timp încoace am parte numai de surprize litere plăcute (98%). Primesc cărți deosebite, în care descopăr suflete armonioase, inteligențe native sau instruite, poeți, prozatori dramaturgi dotați cu tot ce are limba română mai frumos (literă cu literă). Azi trebuia să fiu prezent la o manifestare literară. Printre altele, unul dintre cei mai buni prieteni își lansa o carte. I-am promis că voi fi prezent și chiar voi spune câteva cuvinte. Apoi am văzut afișul acelei întruniri. Am dat cu ochii peste câteva fire de nisip, niște impostori camuflați  în oameni de cultură. Cu așa ceva nu vreau să locuiesc nici în cimitir. Așa că am preferat să stau acasă și să citesc excepționalul volumul ”Dans cu amurgul” de Vasile Toma, apărut la ”EIKON”, în condiții grafice pariziene. Poetul Vasile Toma este bzoian de-al meu. S-a născut la 26 ianuarie 1956, în comuna Largu. A absolvit Facultatea de Metalurgie din cadrul Institutului Politehnic București. Aceasta este a patra carte a sa. Despre primele trei au scris favorabil: Ion C. Ștefan, Emil Lungeanu, Lucian Gruia și Victoria Milescu. Nume mai mult decât respectabile! Nu pot să nu trec la citate. Iată, la pag. 47, un poem superb, ceva care mă duce cu gândul la luxurianța poemelor semnate de Whitman și de Sandburg: ”Nu, ploaia nu ne arată căderea,/ci învierea și ridicarea/în noi înșine – ca o iluminare/dulce-amară!//Nu știu ce va fi când ploaia/se va opri sau se va preface/în ninsoare; știu însă ce va fi/ când se va preface în lacrimi -/pentru că durerea/nu se învață niciodată.//Atunci voi încerca/să învăț de la zăpadă/cum să amân topirea cât mai mult-/așa cum brazii mă-nvață mereu/să rămân tânăr și, mai ales,eu…” (”Ploaia”). Cred că am citat cel mai bun poem contemporan dedicat naturii și vieții. Mă simt ca un gurmand pofticios de metafore! Vasile Toma e poet cât toată înălțimea sa! Nu l-am văzut niciodată, însă, după cum spune și el, are alură de brad. Doamne, ce face poezia din oameni. Pe unii îi transformă în îngeri fosforescenți, cum îl văd eu pe Vasile Toma, iar, pe alții, îi duce în zboruri negre, subterane. Îmi plac oamenii care îmbătrânesc frumos, cei cu sufletul la purtător. Citez: ”Unii vor să pară altceva/decât sunt: își vopsesc fața,/se ascund după măști,/se îmbracă în costume înstelate.//Alții caută libertatea/în jocurile copilăriei,/în veninul șarpelui,/în golul amar al cucutei.//Cei mai mulți dintre ei/se grăbesc: vor să ajungă primii/în grădinile îndestulării/(sau ale pierzaniei).//Nu-i încălzește nici un miracol,/nici un vis și nici o lacrimă…//Doar inima mea se bucură/de această dulce amânare -/ ca un dans cu amurgul!” (”Dans cu amurgul”, pag. 77). Aș fi vrut ca aceste poeme să fie citite și de Laurențiu Ulici, un critic literar de o moralitate admirabilă, care, din păcate, a publicat o antologie de poeziei cu pretenții naționale, vreo mie și una de poezii. Dintre cei antologați atunci nici un sfert nu (mai) sunt considerați poeți! Poetul e descris cu precizie chirurgicală, pe coperta IV, de scriitoarea (nu doar poeta) Victoria Milescu: ”Poezia lui Vasile Toma, confesiv-tainică și discursivă în același timp, visează la o plajă mare de receptare. Și are șanse: prin căldura angajării, prin încărcătura luminoasă generală sfidând întunericul care totuși, <are părțile lui luminoase>, prin analiza subtilă a trăirilor incandescente, prin meditații asupra iubirii, morții, trecerii timpului”.