Republicare, la cererea cititorilor

Casa cu trei intrări și o ieșire sau cartea de poezii și picturi cu trei prefețe și o postfață , „Stau în timp și în furtună”, creații în versuri și culoare de Maria Cernătescu

   Pentru o carte, prefețele și postfața sunt asemenea unor  uși de intrare și de ieșire dintr-o clădire monumentală.

Curios să cunoști interioarele cu sculpturi rare și picturi unice, încerci toate cheile, cu speranța că le vei găsi pe cele potrivite.
      Cartea de poezii și culoare a profesoarei originară din Pădurenii Vrancei, adoptată cu dragoste de Râmnicu Vâlcea se deschide cu o prefață tehnică scrisă de un literat. Continuă cu una plastică. Ambele  sunt completate de Cuvântul înainte al autoarei, poet și pictor. O postfață sintetică încheie drumul pregătitor pentru intrarea în labirintul gândurilor și sentimentelor creatoarei de frumos. Ion Istrate salută în coperta 4 autoarea vâlceană care a ales Botoșaniul ca loc de apariție a unei lucrări literare diferite față de cele tipărite la Agata până în 2022.
     Cititorii care vor deschide volumul insolit din curiozitate caută niște repere valorice, pe care să le regăsească în cele peste 250 de poezii șlefuite cu grija iubitorului de perle prețioase, de cei de la Editura Agata.  Vor retrăi „visele de ceară”, vibrând la fragilitatea din visurile nocturne. Vom descoperi farmecul scufundării într-o lumină reflexivă?  Vom înțelege subtilitatea cuvintelor lui Ion Istrate, care consideră cartea un produsa farmaceutic  care nu are nevoie de adjuvant.
     Am reținut doar patru puncte de sprijin cu ajutorul cărora putem aduce la nivel cognoscibil un întreg univers ficțional plin de surprize. Lecturarea versurilor devine astfel balsam în această lume în care durerile facerii reiterează.
Spaima de moarte rămâne suspendată undeva în neant fiindu-ne peste puteri să o concretizăm în universul finit, în micul univers.

 Verbul „a sta” la modul indicativ prezent, persoana întâi, numărul singular fixează din start coordonatele lirismului subiectiv. Vocea auctorială alege singurătatea, singura stare prielnică meditației asupra relației individ – infinit. O victorie nu înseamnă un sfârșit, ci un nou început.  Trecerea prin tumultul vieții e văzută ca o luptă continuă, iar menirea ființei umane pe Pământ este aceea de a lupta „ cu dragoste și dor”.
Vitregiile vieții sunt asemenea stalactitelor și stalgmitelor, care formează coloanele de susținere a pereților peșterii nevăzute: „Și-nsetată-n zboruri  stinse, stau în timp și în furtună,/Ca să trec prin valul vieții, alte praguri mă adună.

     Poezia Mariei Cernătescu nu e una la îndemâna lectorului neavizat. Receptarea polifonică reclamă trecerea prin marii poeți moderni, presupunând că pe cei clasici i-am cunoscut la timpul cuvenit. Metafora proaspătă și sugestia sunt permanențe ale versurilor din volumul de imagini și culoare.
     Versurile laitmotiv pot fi ferestre deschise pentru tălmăcirea multor încifrări stilistice, propuse ca într-o șaradă de strania viziune a autoarei.

      Poeta Maria Cernătescu nu este strivită de angoase sub această uriașă cupolă cosmică. S-ar putea spune că „neînțelesurile” o ascultă, i se supun , cucerite de iubirea pentru tot ce este creat de Divinitate.
      Prin nebănuite canale, ea comunică misterios cu lumea dată oamenilor. În creuzetul imagistic al Mariei Cernătescu , totul devine familial ,  invitând la dialog și cunoaștere reciprocă. „Ploaia cu doruri” are ecouri din „Poemele luminii”, al expresionistului Lucian Blaga. Ni se propune o viziune panteistică . De la materie se trece la spirit printr-un elogiu adus ploii generatoare de rodnicie.

Nu sunt șabloane lirice. Dimpotrivă,  sunt proiecții stilistice în care epitetul personificator conferă valențe tainice obiectului poetic. Sunt variațiuni pe aceeași temă în care suportul prozodic este repetiția verbului impersonal :„ Plouă ca-ntr- o rugă   un vis cu tăcere”, „Ploua absență pe marea de humă”, „Ploua tânguire în clopot de-aramă”,„ Ploua pe sub norii frumoși în tristețe”. După această enumerare , urmează sinteza, revenirea la eul poetic: „ Iar eu făuream un drum printre lacrimi”. Concretul și abstractul alternează într-un captivant joc de „icoane” poetice.

„Vis de primăvară” introduce ca și în alte creații ruga către Creator, ca unicul sprijin al omului.
  Invocația Marelui Anonim se face prin mijloace clasice. Este o rugă simplă a unui credincios aflat în impas.
  Ploaia revine deseori în poeziile Mariei Cernătescu, fiind un prieten de confesiune. Picăturile de ploaie care cad din înaltul cerului  se regăsesc și în lacrimile poetei în momente de impas.

Secvența lirică „Și ploaia mă plânge” se înscrie  în clasica temă a comuniunii om-natură. A se vedea testamentul ciobanului din „Miorița”!  Artistul relevă dimensiunea durerii care înduioșează întregul univers cosmic.
Romantism, clasicism, modernism se armonizează în volumul cu titlul atât de neobișnuit. Coloana de rezistență a templului artistic, imagine și culoare este motivul visului, ca stare de ieșire din contingent. Cel puțin patru poezii au substantivul „vis” chiar în titlu, determinantele  calificative fiind diferite.

 Poeziile se numesc „Visuri nesfințite”, „Dincolo de vis”  ,„Vis de mântuire”, „Vise de ceară”.                                                                        Dincolo de reverie, apar lucrurile prozaice. Trăirile exterioare, tânguirile, se adună în suflet și sunt expresia sensibilității fiecăruia dintre noi.
       Epitetele ornamente sunt bine alese, diferențiind visul fragil de ceară, de visul plumburiu, apăsător.
      Uneori , visul vine în crucea nopții ca o eliberare de angoase, de cotidianul banal, care tulbură și colorează întunecat psihicul.

       Volumul supus analizei nu este ordonat pe specii literare.  Dimpotrivă, autoarea alternează diferite scheme prozodice, jucându-se cu materialul lingvistic. Fluxul liric curge în funcție de starea  sufletească a creatorului. Singura constantă păstrată în versurile cu rimă sau în versurile libere este alternarea prozodică la nivelul fondului și formei.  Ca parteneri de dialog , se operează atât în plan teluric, cât și în plan cosmic.  Chemarea spre alte orizonturi răzbate provocator, ca în secvențele lirice „Dorul meu de ducă”  sau „Pribegind în viață”.

       Lirica poetei –pictor nu este una exuberantă. Tonul calm vine dintr-o lungă experiență artistică. Nu e nimic din frenezia poeziei blagiene, în care se face elogiul luminii dintâi, multiplicată în nesfârșite proiecții miraculoase.

 Tonurile sunt mai degrabă cenușii: „Doru-i o Golgotă”, „Te caut, biet suflet”, „Sărutul de Iudă”.
       Se pare că dintre cele patru anotimpuri cel mai frecvent revine „toamna”, ca o sugestie de comuniune om-natură pe scara timpului.
 Trăirile eroului liric nu sunt devastatoare. Fiorul sfârșitului vegetal transpare dulce, îmbrăcând forma unui molcom regret după culorile celei de a treia fiice a anului. „Poemul de toamnă”, „Zvonuri de toamnă”,  „Și-n toamna aceasta…” sunt creații lirice care picură în suflete frânturi de vis.

        Un sentiment ciudat de iertare este legat de același anotimp drag, care visează ca și poeta la frunzișul care începe să se ofilească asemenea omului care se pregătește de nedoritul exit. Nelipsitul panteism revine în poezia „Mă iartă, toamnă!”    Marea trecere obosește de fiecare dată. „Și vine o vreme…” trage cortina peste partea clasică a volumului de vers și culoare. Este un emoționant cântec de lebădă! „ Și vine o vreme vinovată/când înfloresc ca floarea rară/ într-o Sahară neumblată…/de-o rupi, murirea n-o s-o doară/Atunci mă iert în  focul sorții/și îmi înnod vâltoarea vieții.

      Ultimul  ciclu al volumului „Stau în timp și în furtună” este un mic experiment-provocare , o invitație la cunoașterea modelelor prozodice japoneze. Sunt poeme Tanka și Haiku asemănătoare textelor paremiologice din poezia noastră populară  și cu renumitele coplas din poezia populară iberică. 

Avem o încercare de internaționalizare a modelelor lirice concentrate ca expresie. Unele sunt distihuri cărora Maria Cernătescu le adaugă sugestia culorii.

       VASILE LEFTER MEMBERU  UZPR