Gheorghe Median s-a născut la 11 octombrie 1949, în satul Nucșoara de Jos, comuna Râncezi (astăzi, în comuna Posești), plasa Văleni, județul Prahova și a murit la 11 octombrie 2025, la Botoșani, fiind înmormântat la Cimitirul Pacea din municipiu. A fost căsătorit și a avut un fiu și o fiică. A absolvit Facultatea de Istorie a Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași, după care a lucrat ca muzeograf în cadrul Muzeului Județean de Istorie din Botoșani până la pensionare, în anul 2014. Este autorul volumelor Armenii în istoria și viața orașului Botoșani (2001), Ileana Turușancu – studiu monografic (2004), Nicolae Iorga și Botoșanii – legături epistolare (2006), Personalități botoșănene. Ileana Turușancu – corespondență (2010), Octav Onicescu – scrisori către Luigia (2012) și File de enciclopedie culturală botoșăneană (2024).

Despre Casa Ferhat din Botoșani, mi-a vorbit într-un interviu realizat în anul 2014, în același oraș.

– Domnule Gheorghe Median, unde e amplasată această casă și care este istoricul ei?
– Clădirea, situată pe Strada Victoriei, numărul 30, este un monument de arhitectură urbană de patrimoniu național și a aparținut armeanului Anton Ferhat, care a fost directorul Băncii Românești din oraș. Născut la Bârlad, în 1886, a venit la Botoșani în 1934, căsătorindu-se cu Mariana Manea, fiica unei familii de armeni bogați, de la care a primit ca moștenire casa aceasta și 300 ha de pământ.

– Descrieți imobilul, vă rog.
– Clădirea are câteva sute de metri pătrați și atrage atenția prin multe elemente decorative – nișe, statuete și ancadramente ale ușilor și ferestrelor. Există două intrări: una în partea de sud (fostul acces al trăsurilor), care se face printr-un vestibul înalt și, inițial, deschis, străjuit de un grilaj de zidărie cu stâlpi frumos ornamentați, spre un salon mare de primire a oaspeților, și alta pe latura de nord-est, unde se pătrunde într-un salon și mai mare, destinat recepțiilor și seratelor muzicale, marcat de o terasă închisă cu un grilaj de zidărie cu stâlpi din ipsos ornamentați. Dincolo de cele două saloane, se află multe încăperi, utilizate ca birou și camere pentru familie, oaspeți și personalul de serviciu. Podul, înalt și cu streșini din tablă cu decorațiuni, era folosit pentru uscarea rufelor și este funcțional și acum. Ca în toate locuințele armenești, dedesubt se găsește un beci boltit și foarte încăpător.

– Cărui stil arhitectonic aparține?
– Casa poate fi încadrată cu greu într-un stil anume, pentru că, la dorința proprietarului, a fost decorată cu motive eclectice – romantice, gotice, clasice și armenești. Acest amestec îi dă o frumusețe aparte, fără a o încărca mai mult decât se cuvine, ci doar atât cât să placă ochiului.

– Locuința a avut și grădină?
– Da, dar cea de astăzi nu mai corespunde cu cea de altădată, în care erau alei străjuite de straturi de flori, ce duceau către intrări, multă vegetație și arbuști ornamentali; mai există, și acum, câțiva arbori contemporani cu casa. La circa 150 m în spatele clădirii, se aflau atenansele, cu camere pentru îngrijitori, magazii și remize pentru trăsuri.

– Imobilul a fost revendicat de urmași?
– Locuința a fost naționalizată în 1948, fiind sediul Direcției Silvice Județene aproximativ o jumătate de secol. După 1990, a fost retrocedată unei familii de armeni, care a vândut-o statului, în prezent adăpostind Oficiul Registrului Comerțului [de pe lângă Tribunalul Botoșani].

– În ce măsură mai seamănă edificiul de altădată cu cel de astăzi?
– Este copia exactă a casei de odinioară, pentru că, spre deosebire de altele, a avut șansa de a fi sediul unor instituții, care au protejat-o permanent. Construcția a fost restaurată recent, păstrându-i-se toate detaliile, și arată foarte bine și în prezent.

Florin Bălănescu