Autor: © Florin BĂLĂNESCU
Foto: © Casa Manea din Botoșani, Arhiva personală.
Agata © 1994 – 2026 ; Luceafărul © Drepturi de autor. Toate drepturile rezervate.

Gheorghe Median s-a născut la 11 octombrie 1949, în satul Nucșoara de Jos, comuna Râncezi (astăzi, în comuna Posești), plasa Văleni, județul Prahova și a murit la 11 octombrie 2025, la Botoșani, fiind înmormântat la Cimitirul Pacea din municipiu. A fost căsătorit și a avut un fiu și o fiică. A absolvit Facultatea de Istorie a Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași, după care a lucrat ca muzeograf în cadrul Muzeului Județean de Istorie din Botoșani până la pensionare, în anul 2014. Este autorul volumelor Armenii în istoria și viața orașului Botoșani (2001), Ileana Turușancu – studiu monografic (2004), Nicolae Iorga și Botoșanii – legături epistolare (2006), Personalități botoșănene. Ileana Turușancu – corespondență (2010), Octav Onicescu – scrisori către Luigia (2012) și File de enciclopedie culturală botoșăneană (2024).

Despre Casa Manea din Botoșani, mi-a vorbit într-un interviu realizat în anul 2014, în același oraș.

– Domnule Gheorghe Median, cine a fost proprietarul acestei case?
– Clădirea, situată pe strada Dragoș Vodă, numărul 13, a aparținut lui Antonel Manea, mare proprietar funciar, cu moșii în mai multe localități din județ, fiul juristului Andrei Manea, unul dintre fruntașii comunității armenești din secolul al XIX-lea.

– Faceți, vă rog, o prezentare a edificiului.
– Casa este o construcție elegantă, una dintre cele mai spațioase ale urbei de altădată, având doar un parter înalt. În afara intrării principale, de la stradă, mai există și o alta secundară, prin curte. Accesul în interior se face printr-un hol nu foarte mare, flancat, în stânga și în dreapta, de câte două încăperi – sălile de primire a oaspeților și biroul de lucru al proprietarului. Cele două camere din față aveau câte o sobă din teracotă aurită, ce se aflau în custodia Băncii Naționale, care nu s-au păstrat. Din același hol, se pătrunde în altul mai mare, ce servea și ca sufragerie, ce dădea, în ambele părți, în dormitoare și odăile de zi, iar, de pe un hol secundar, se pătrundea în baie și bucătărie. Din acest ultim hol, se intra în altul, mai lung, ce ducea la spălătorie și în diverse spații utilitare. Ușile interioare erau sculptate, aduse de la Viena. Clădirea are un pod mansardat, zidit din cărămidă și niciodată locuit, unde se găsea uscătoria pentru rufe.

– Ce se afla împrejurul locuinței?
– Imobilul era înconjurat de un teren vast, constând dintr-o grădină cu alei mărginite de flori, o livadă de pomi fructiferi și o plantație de viță-de-vie. Lângă casă, se găsea o aripă cu trei camere în care locuia personalul de serviciu, iar la circa 200 de metri – o construcție mai mică, unde stăteau vizitiul și îngrijitorul curții. Curtea era pietruită, dar se spune că Antonel Manea a vrut să o paveze cu monede așezate pe cant – atât de bogat era. Administratorul posesiunii, pe nume Kogălniceanu, a primit, în schimbul serviciilor sale, această clădire, pe care a transmis-o moștenitorilor lui.

– Locuința a fost revendicată?
– Primul proprietar a avut o singură fiică, decedată pe când avea vreo zece ani, după care, în anii ’30, i-a murit și soția; în absența moștenitorilor, la moartea sa clădirea a intrat în patrimoniul statului. Ca și alte case din oraș, nici aceasta nu a fost intabulată, de aceea nu s-au păstrat acte de proprietate sau de vânzare-cumpărare ale ei și, din acest motiv, nu a fost solicitată de nimeni.

– Ce destinații a mai avut imobilul?
– În anii ’50, primăria a repartizat-o ca locuință pentru mai multe familii, iar, în anii ’70, a devenit sediul Camerei de Comerț și Industrie [în prezent, Camera de Comerț, Industrie și Agricultură] a orașului, utilitate pe care o îndeplinește și astăzi.

Florin Bălănescu