Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 11 → 2019
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Cenaclişti de la distanţă, câştigători la „Trofeul Apolon”-2018, concurs literar internaţional

Revista Luceafărul: Anul XI, Nr. 6 (126), Iunie 2019
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: ISSN 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

Cenaclişti de la distanţă, câştigători la „Trofeul Apolon”-2018, concurs literar internaţional

Primit pentru publicare: 03 Iun. 2019
Autor: Ion N. OPREA, Membru Fondator de Onoare al Rev. Luceafărul
Publicat: 04 Iun. 2019
© Ion N. Oprea, © Revista Luceafărul

Editor: Ion ISTRATE
Opinii, recenzii pot fi trimise la adresa: ionvistrate[at]gmail.com  sau editura[at]agata.ro


 

      ”Toamna la Apollon” – ediția a VI-a, 2018, este titlul  Antologie concurs Festivalul Internațional de creaţíe – poezie și proză scurtă – ”VIS DE TOAMNĂ”, çare s-a desfăşurat în perioada  10 octombrie- 25 noiembrie, finala în decembrie 2018 la Bucureşti, antologia cuprinzând la loc de cinste materialele câştigătorilor

Printre aceştia se află şi membri ai Cenaclului literar la distanţă, Marian Malciu, Slatina-Olt, Olguţa Trifan din Iaşi.

         În JURIUL internațional au fost următorii:- Președintele juriului – Emil LUNGEANU – Vicepreședinte – acad. Nicolae Dabija (R. Moldova) – Membrii juriului – acad. Vasile Tărâțeanu (Ucraina), acad. Vasile Căpățână (R. Moldova), Cătălina Stroe (Canada), Victor Voinicescu Sotski (Franța) George Călin (România). 

        Societatea Culturală Apolon România a acordat lui Marian Malciu „Trofeul Apolon” pentru literatură – 2018 al Festivalului Internaţional de creaţie literară, poezie şi proză scurtă „Vis de toamnă”, ediţia a VI-a, Bucureşti, 17 decembrie 2018

              Iată ceva din lucrările colegului nostru Marian Malciu, Slatina-Olt:
             Secțiunea PROZĂ

Ultimul tren
autor, Marian Malciu  

            Fluieratul strident al locomotivei anunţa sosirea trenului, care-şi încetinise deja mersul şi se profila prin ceaţa densă precum o aratare ciudată,  ce scotea fum pe nări. Cei câţiva călători ce aşteptaseră două ore în plus din cauza întârzierii trenului , părăsiseră în grabă sala de aşteptare, îndreptându-se anevoie spre peronul transformat in patinoar.

           Vasile privea din spatele geamului. Anunţul cu privire la întârzierea trenului cu 115 minute, datorată condiţiilor meteorologice nefavorabile, îi produse o stare de surescitare care-l scoase oarecum din calmul caracteristic. Si, cum se întâmplă în astfel de situaţii, gândurile o iau razna, aducând în prezent frânturi de viaţă.

            Obosise de atâta aşteptare, de atâta privit în gol cu gândurile hoinărind departe, prin vremurile de după decesul prematur al soţiei sale. Mai apoi, a venit către prezent,  în timp, întrebându-se dacă viaţa îi oferă, cu adevărat, o a doua şansă. Era nerăbdător şi temător. „Va veni, oare? A reuşit să înţeleagă cât de mult îmi doresc să trăim împreună? Am convins-o că poate avea încredere deplină în mine? Poate trebuia să-i spun adevărul… E posibil să mă respingă tocmai din acest motiv? Eu cred că am procedat bine”.   

            … Pe Maria a cunoscut-o în urmă cu doi ani, întâmplător, la Olăneşti. I-a plăcut cum se îmbracă, cum vorbeşte, cum merge şi, mai târziu, i-a apreciat felul de a gândi şi a se manifesta în diverse situaţii. Era o doamnă, o femeie completă, în adevăratul sens al cuvântului.

           Deşi simţea că nu-i este indiferent, nu i-a cedat acolo şi nici mai târziu, la Bucureşti, când s-au întâlnit după un an, chiar dacă era atât de evidentă atracţia reciprocă şi teama de singurătate.

         ”Probabil mă încearcă şi-şi stabileşte o strategie de a mă priponi pentru că o fi simţind că nu sunt un oarecine” se gândea Vasile, încercând să înţeleagă refuzul Mariei de apropiere intimă.

           Se ataşase de ea cât se poate de natural şi de sincer. O plăcea cu adevărat şi atât! Nu ştia prea multe despre ea. Doar că este divorţată de vreo trei sau patru ani, că are o fetiţă de 22 de ani şi că lucrează undeva, în contabilitate. A hotărât să-i ofere un tablou fals, despre situaţia sa, pentru a-i verifica sentimentele. I-a povestit că lucrează pe un şantier de construcţii civile, că stă la bloc, cu mama sa, nu la casă particulară construită prin chiar firma de construcţii pe care o conducea cu abilitate profesională. I-a spus că are şi el o fată de 25 de ani, şomeră, deşi aceasta era, în realitate, juristul firmei familiei, că nu are maşină şi că foloseşte zilnic bicicleta pentru rezolvarea problemelor de serviciu şi pentru a-şi păstra sănătatea şi forma fizică excelentă pe care o etala la cei 48 de ani ai săi…

           Vorbeau aproape zilnic la telefon. A vizitat-o de două ori la Bucureşti şi, în vara următoare, au petrecut iar 12 zile la Olăneşti. A impresionat-o prin comportarea generală şi prin atenţia ce-i acorda. Era un „cavaler” desăvârşit.

           … Maria s-a îndrăgostit, dar nu a mărturisit asta niciodată. Îl dorea şi, în aceeaşi măsură, se temea. Ştia ce vor bărbaţii, în general, ştia că foarte rar şi greu se naşte o iubire la vârsta asta, după o căsnicie eşuată. Comportamentul bărbatului cu alură sportivă o uimise şi nu se mai putea minţi: îl iubea. Încerca din răsputeri să-şi înăbuşe ceea ce simţea de teama unei noi dezamăgiri, dar…

           A încercat să-şi mărturisească temerile, încercând  să-i explice, dar… nu a reuşit.

           – Te porţi atât de frumos cu mine… Ştii, uneori mă tem şi îmi reproşez…

           – Cum să-ţi reproşezi? Tu meriţi ca orice bărbat să fie manierat în relaţia cu tine. Eşti curată, onestă, manierată, frumoasă…

           – Da, da, da! De ajuns, te rog! Poate că ai dreptate, dar tu te porţi ireproşabil mereu. În plus, ai cheltuit atât de mult în toate situaţiile! Nu mă laşi să contribui şi eu. Nu mă simt bine…

           – Eu am salariu mai mare. Nu beau, nu fumez şi… pe şantier mai facem şi noi câte o lucrare în particular, ştii tu… Uite, îngheţata de azi o plăteşti tu, da?

           – Sigur că da! Ofer şi o prăjitură cu ocazia asta. Aşa, că ai fost înţelegător…

            Vasile o examina cu atenţie. Nu i-a mărturisit nici el că o iubeşte. Aştepta, răbdător  să facă ea primul pas, să dea semnalul care să-i permită lui a face declaraţii. O simţea mereu mai aproape, mai amabilă, mai caldă, îngăduitoare şi îi citea în ochi iubirea ce se înfiripa încet, dar cu hotărâre. Când a fost convins de sentimentele ei nemărturisite, după încă un an, a invitat-o la el acasă…

           – Nu se poate…! Ce va spune mama ta? Şi fata… este mare, înţelege multe şi mă va judeca…

           – Nu-ţi face tu probleme, draga mea. Tu vii la mine, nu la mama ori la fiica mea. În plus, cum mă port eu cu tine, aşa se vor purta şi ele… Ori, poate nu merit atenţia ta şi, în acest…

           – Nu vorbi aşa, te rog mult! Nu este adevărat. Te porţi foarte frumos şi-mi place… Nu numai cum te porţi!

           – Atunci… vino! Dacă este cum spui, nu te mai întorci. Vino şi rămâi! Dacă va fi nevoie, putem găsi şi aici un post similar pentru tine. Promit solemn.

           – Vasile, îţi dai seama ce-mi propui?

           – Da, Maria. Te aştept pentru totdeauna. Hotărât!

           – Bine! Dacă voi veni, va fi ultimul tren folosit de mine, căci nu voi mai pleca, spuse ea, şăgalnic.

         Când s-a anunţat intrarea trenului, Vasile s-a mai privit odată în geamul din faţa lui pentru a se examina. Şi-a trecut mâna prin păr cu gestul devenit deja un tic, s-a uitat la ghete şi la dunga pantalonilor. Mulţumit, îşi netezi poalele scurtei îmblănite şi a ieşit pe peron cu ochii îndreptaţi spre trenul ce apăruse deja,  aproape de semafor. A tuşit de câteva ori pentru a-şi drege vocea. Avea emoţii. O dorea atât de mult pe Maria şi apăruseră peste noapte atâtea îndoieli în legătură cu promisiunea ei, încât s-a întors ore întregi de pe o parte pe alta, nereuşind să doarmă.

           Era cu privirea peste oamenii care se adunaseră în faţa uşilor de la cele două vagoane. Nu a văzut-o la nicio fereastră.   „Nu se poate, domnule! Femeia asta mă iubeşte. Femeia asta a simţit că o iubesc. S-a convins că sunt un om serios. În plus, a promis. Nu se vede. Trebuia să fie aici…”.

           – Domnule director! Alo! Domnule director, mă iertaţi, aţi uitat florile în maşină. Luaţi-le repede!

           – O, ce bine că le-ai adus, Barbule! Mulţumesc, deşi cred că degeaba… Nu se vede. Nu a venit. Aşteaptă-mă la maşină. Stau până pleacă trenul…

            – Domnule director, în spate… Poate că e doamna, întoarceţi-vă, domnule…

            – Maria!

            Vasile a făcut primii doi paşi aproape în gol. Se patina pe peron. Târşindu-şi picioarele, îşi ţinea cu greu echilibrul mişcându-şi larg braţele şi trandafirii abia se mai ţineau întregi în buchet. Ea stătea în picioare la doi paşi de uşa trenului, din care coborâse ultima, neavând curaj să înainteze. Aşezase cele două valize elegante alături şi îl privea cum „înoată” voiniceşte spre ea. Nu s-a abţinut şi a  început să râdă.

           – Ai grijă, te rog! Nu te grăbi, că nu mai plec! Am venit pentru totdeauna, a strigat ea destul de tare, deşi mai erau doar vreo 10 paşi între ei.

           Îmbrăţişarea a fost strânsă şi lungă, fără cuvinte . Ochii ei au început să lăcrimeze. De bucurie. El i-a sărutat lacrimile şi i-a şters apoi obrajii cu batista lui. A ridicat buchetul să-l ofere. Ea l-a privit emoţionată şi l-a îmbrăţişat din nou. L-a sărutat, mulţumindu-i, după care s-au privit momente lungi şi au hotărât aproape la unison:

           – Să mergem!

           Maria s-a întors cu mâinile întinse spre locul în care lăsase valizele. Nu le-a mai văzut. A ţipat înăbuşit, speriată:

           – Nu se poate! Ce s-a întâmplat? Valizele mele, Vasile…

           – Au făcut picioare, iubito, iată-le! i-a răspuns el vesel, arătând cu braţul spre omul care le împingea cu uşurinţă pe gheaţă. Nu-ţi fie teamă! Le duce la maşină, draga mea, a liniştit-o el. Hai să te conduc şi eu pe tine!

           Au plecat aproape îmbrăţişaţi, protejându-se reciproc pe toată lăţimea peronului. Dincolo de clădirea gării, Maria l-a văzut pe omul cu valizele, în parcare, aşezându-le în portbagajul unei maşini care, cu toată nepriceperea ei în domeniu, i s-a părut elegantă şi scumpă.

           – Este maşina de la serviciu, nu? a întrebat ea cu îndoială în voce.

           – Draga mea, te rog să nu te superi. Mărturisesc, am exagerat unele date despre mine… Este maşina mea. Maşina familiei şi a firmei, în acelaşi timp… Dar, hai să mergem, a îndemnat-o el observându-i paloarea feţii şi simţind o schimbare subită de atitudine în privirea ei.

           S-au deplasat în tăcere până la maşină şi, în aceeaşi tăcere apăsătoare, s-au urcat. Privirile ei îl evitau chiar şi atunci când îi arăta câte ceva deosebit pe stânga ori pe dreapta străzii.

           „Ce să văd? Astea mă interesează acum? Nişte case. De ce oare ai ascuns realitatea? Tot omu’ are o maşină în zilele astea… Dacă eşti obişnuit să minţi, să înţeleg că ai şi alte tare de caracter? Doamne! Ce mă fac? Nu mă lăsa, Doamne! Trebuie să fiu puternică şi să am răbdare, deocamdată”.

           A refuzat să vorbească, fără explicaţii. El a înţeles şi a tăcut, mâhnit şi îngrijorat. Când au coborât în faţa vilei ce părea a fi mai elegantă ca cele alte câteva pe care le observase pe aceeaşi stradă, Maria se precipită iar:            

           – Acesta-i blocul în care locuieşti cu mama ta?

           El a răspuns afirmativ, prin înclinarea capului. A deschis poarta metalică şi a invitat-o să intre. De-asupra uşii principale, pe o coală uriaşă, ce se desfăcea elegant de la un toc la altul peste pragul de sus, literele mari şi viu colorate i-a oprit paşii Mariei şi parcă i-a tăiat respiraţia: „Bine ai venit acasă, Maria!”

           A citit şi a rămas încremenită, cu ochii pironiţi pe literele ce începuseră să joace în mişcarea lacrimilor ce-i curgeau încet, fără voia ei. Nu putea vorbi. Emoţiile ori o proaspătă şi enervantă supărare îi dădeau senzaţia de ştrangulare. După secunde lungi, s-a întors încet către Vasile, şi-a dres vocea tuşind uşor şi i-a vorbit cu reproş şi adâncă tristeţe-n glas:

             – De ce-mi faci asta? Pe mine m-ai întrebat? Îţi dai seama că m-ai minţit? Nu ai realizat că mă jigneşti?… Am crezut că voi veni şi niciodată nu voi avea motiv să mă întorc. Am fost convinsă că va fi ultimul tren. Nu ai avut încredere în mine… Nu există dragoste unde nu este încredere, Vasile. Şi eu nu mai pot fi convinsă că…

           – Ba să fii, Maria! Să fii convinsă că băiatul meu te iubeşte, a întrerupt-o femeia vârstnică ce se oprise la câţiva paşi de uşă, tocmai când Maria îşi exprima îndoiala ce putea curma acel început de iubire în care crezuse cu disperare. Hai, fata mamei! Hai în casă, că e frig afară! a continuat ea cu voce blândă, îndemnând-o pe Maria să intre. Om discuta în linişte. Hai, că aveam nevoie şi de o economistă la firmă, nu numai de o noră frumoasă! Eu sunt mama lui Vasile. Poţi să-mi spui cum vrei, fata mea. Nu mă supăr. Mă cheamă Luisa, a adăugat ea apropiindu-se şi întinzând braţele către Maria în cel mai firesc şi părintesc gest de primire.     

           – Eu…, eu am venit… Săru’ mâna, mama Luisa, dar nu ştiu…, a încercat Maria să se explice ceva.

           Nu a reuşit să spună tot ce ar fi dorit. Aproape s-a prăbuşit în braţele primitoare ale femeii, plângând în sughiţuri. Au rămas îmbrăţişate amândouă, secunde lungi, până s-au liniştit.

          – Ce fac cu valizele, dom’le director? Le duc în casă?

          – Ptiu, bătu-te-ar norocu’ să te bată, Barbule! Păi unde, dacă nu în casă, pişicherule? Hai, fuguţa! s-a răţoit plină de  umor molipsitor doamna Luisa, ştergându-şi pe ascuns ochii cu podul palmelor. Şi voi, ce mai staţi? Hai! Arată-i fetii casa şi… dacă nu-i convin camerele voastre, să-şi aleagă ce vrea. Pe mine nu mă deranjează, că mi-e tare drag de ea. Hai, Vasile, hai, băiatule! Şi pe urmă, la masă! Am pregătit tot ce-ţi place ţie, Maria… Dacă băiatu’ meu n-a ştiut bine, să nu mă cerţi pe mine! a adăugat doamna Luisa într-o manifestare veselă de sinceră afecţiune şi mulţumire, frecându-şi palmele satisfăcută.

           Maria parcă nu simţea pământul sub picioare. Doamna Luisa o ţinea de o mână şi Vasile o sprijinea de cealaltă. Încă nu-şi revenise în urma surprizelor şi emoţiilor. Dispăruse acea tensiune izvorâtă din îndoiala care începuse să-i sfâşie dureros inima în bucăţi sângerânde. Simţea dragostea din jurul ei de parcă o atingea fizic şi o gusta timid, tot mai mult, îmbătându-se de fericire…

Şi una dn poezii:

Sărutul toamnei

Te-ai furişat în noapte, pe răcoare,
Curgând pe deal prin picuri mici de taină
Să-mbraci păduri şi pomi în nouă haină,
S-aduci naturii-adâncă transformare.

Ai dat în fugă frunzelor sărutul
Primit plângând amar de despărțire,
Iar florilor prin frig le-ai dat de ştire
Că le-ai răpit prezentul şi trecutul.

Ai prins pe vii sărutul cu rugină
Să coacă rod ce va să curgă-n crame
Și ai cernut cu brumă peste poame
Plimbând prin rânduri trena-ţi de regină!

În ceaţă scut ai pus pentru lumină,
Să ne-amintim cum fost-au alte toamne
Când pe alei la braț mergeam cu doamne
Cu trup mlădiu sub blana de hermină…

Primite 29 mai 2019

    Unde a avut loc concursul, l-am întrebat şi mi-a răspuns deîndată, înţelegând că spre deosebire de Botoşani la Premiul Eminescu trofeele se culeg şi prin reprezentanţii celor care au învins: „La București!Eu nu am fost prezent pentru că eram bolnav. M-a reprezentat fiul meu. El a primit cu fast trofeul și toate celelalte pe care le-ați văzut în fotografii. Nu-mi amintesc locația, dar am s-o rog pe doamna Olguța să v-o comunice. A fost și domnia sa printre învingători: Premiul ”Alexei Mateevici”. Rondeluri…Nu mă dați de gol că am divulgat-o!!

Solicitați-i dumneavoastră să vă ofere materialele și sunt sigur că veți avea pagini libere și pentru dânsa! Vă mulțumesc din suflet!Cu prietenie și considerație,Marian Malciu, 30 mai, 2019.

 Iaşi, 1 iunie 2019



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.587 de abonați

1 comentariu la acestă însemnare

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2019 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5