Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

    Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 14 → 2022

    Cenaclul de la distanță cu un activ crescut sub DRAPEL în slujba științei

                    „Cu  profundă prețuire și admirație pentru întreaga viață dedicată iluminării minților viitorilor ofițeri ai Armatei României” este textul autografului scris de contraamiralul (r) Eugen Laurian pe cartea de versuri Calea spre sapiență oferită „Domnilor profesori Ana și Mihai Bejinaru”, mulți ani profesori, dânsul chiar director până la pensionare, al Liceului Militar „Ștefan cel Mare” din Câmpulung Moldovenesc, carte cu prefața semnată de alt general, Gheorghe Văduva, care nu semnează prima dată în antologiile noastre, dânsul ca și generalii Gheorghe Crețu și Constantin Nițu sunt colaboratorii noștri  harnici, ca și profesorii Ana și Mihai Bejinaru, toți patru inițiatorii Cenaclului, cum s-a dovedit a fi, într-o vreme,  cu scrisul, și Eugen Laurian și alți ofițeri cu grade superioare, ceea ce ne bucură.

              Eugen Laurian, deosebit de ce a mai publicat la noi în antologii, are publicate foarte multe articole profesionale, aproximativ 40 de  manuale, monografii și tratate de specialitate, unele în colaborare,  Calea spre sapiență este primul său volum  cu abordări literare.

                Pe coperta I, de interior, Ananie Gagniuc ni-l recomandă: „Eugen Laurian  este la vărsta răspunsurilor. După vârsta întrebărilor, după acumulările de o viață, a ajuns să aștearnă pe hârtie toată experiența, toate gândurile, ideile, concepțiile, părerile, opiniile și viziunile sale ( unele, geniale) despre lume și existență. Și-o face cu atâta consistență, cum  altfel, decât…poetic”, spuse care concordă cu ale lui D. Gîju din interiorul copertei II, „Calea spre sapiență este prima carte de literatură pură a lui Eugen Laurian, cunoscut mai degrabă grație studiilor, manualelor, monografiilor și al  lucrărilor din domeniul marinăriei, al armatei în genere, al strategiei și geopoliticii. Paradoxal însă,deși marinar de profesie, poezia mării palpită mai puțin în volumul de față. Asistăm, în schimb, la o fascinantă paradă de imaginație raportată la circul  lumii de azi, de inspirație și spirit de frondă vizavi de ceea ce trăiește românul de condiție medie, deopotrivă rodul unui talent nativ și al unei formații culturale de larg orizont, care-i va surprinde pe mulți dintre camarazii care l-au întâlnit pe contraamiral în exercițiul funcțiunii până mai ieri.  Pe scurt, o carte vie, valabilă și, totodată, susceptibilă de surprize, care merită descoperită”.

              În același sens, cu profunzime, și intimități, familiar și poetic, mereu la obiect, cum suntem abișnuiți cu generalul, Gheorghe Văduva, cu analizele sale, ne încântă și de data această, făcând poezie pe pagini întinse, vreo cinci: „Cu niște luni în urmă, cineva mi-a trimis un e-mail cu câteva versuri semnate de Eugen Laurian. Le-am citit cu atenția  și obișnuința redactorului care, de o jumîtate de secol încoace, citește aproape zilnic versuri, dar și cu respectul celui care prețuiește de o viață cuvântul scris. Pe Eugen  Laurian  îl cunosc de multă vreme, dar nu ca pe un poet, ci în calitatea lui de ofițer al Armatei României, cu merite deosebite în compartimentul în care a lucrat. Diplomat abil și specialist desăvârșit. Este vorba de acel tip de ofițer sclipitor – inteligent-harnic îi zicea generalul Moltke acestui tip de ofițer –  care își face meseria în mod perfect, care găsește totdeauna soluțiile cele mai  inteligente, care le caută continuu, zi și noapte, fără să epateze, fără să se  plângă, fără să obosească, fără să neglijeze vreun detaliu sau să sară peste vreo etapă.

              Când spuneai Laurian,  te gândeai la un om de caracter, aflat în acea stare denumită  gata de lucru permanent, totdeauna optimist și cu disponibilități inepuizabile. Am regăsit aceste calități ale ofițerului deosebit și ale omului de mare caracter în aceste versuri. M-au impresionat, deopotrivă, tematicile alese (deși,azi, unii spun că tematica, în poezie, nu mai este o chestiune importantă, poemul fiind doar un fel de flash pe o idee sau nici măcar pe o idee, adică un fragment dintr-un continum ieșit din orice constrângere, inclusiv din semnele de punctuație), dar mai ales grija pentru limbaj, pentru găsirea cuvântului potrivit, pentru calitatea expresiei.

              Poezia, oricum ar fi scrisă, ea cere totuși un limbaj special, un limbaj poetic, iar limbajul poetic nu are o definiție foarte precisă și un modus vivendi al său și numai al său, decupat din limba vorbită sau scrisă și pus la dispoziția potrivitorilor de cuvinte. Limbajul poetic rezultă doar din modul în care poeții folosesc cuvintele, pentru a releva esențele tari sau detaliile esențiale.  Toți cei care scriu versuri o fac dintr-o anumită chemare, dintr-o anumită trebuință interioară pe care unii o numesc talent, dar care,în realitate, nu este altceva decât trudă pe cuvânt, făcută cu răbdare, responsabilitate  și pasiune.

              Laurian este un poet autentic, cu rădăcini foarte puternice în cultura cuvântului pe care-l folosește și a temei în care construiește. Niciunul dintre  sutele de versuri care alcătuiesc acest volum nu este construit la întâmplare și nici lăsat așa,  într-o haină subțire, să tremure în văzul lumii. Toate cuvintele sunt asamblate în așa fel încât să realizeze o construcție reală, consistentă, frumoasă și durabilă. Forma și fondul sunt în armonie, cititorul înțelege exact ce vrea să spună autorul și, în toate cele peste 50 de poeme, cât cuprinde volumul pe care-l am în față în faza de pregătire pentru tipar, se simte calitatea unui arhitect al cuvintelor care știe să exprime,  să proiecteze și să realizeze. Poezia sa  este nu doar inteligibilă, ci și pozitivă, atentă, construită cu grijă prin mijloacele cele mai potrivite.Poezia sa este o construcție în spațiul înțelepciunii, al gândului care se gândește, al sufletului care se însuflețește, al valorilor care se durează totdeauna în  temelii. Ea conține realități și realizări, drumuri și proiecte, ființă și timp, chiar într-o viziune care nu se îndepărtează de Heidegger și de Kant, pentru că ființa înseamnă, în primul rând, ființare, adică devenire, adică punere în operă a unui proiect, dar și datorie, chiar imperativ categoric. „Continuă cu îndârjire… să te ridici, cumva, de cazi/dar nu lăsa să faci pe mâine ce poți să faci, mai bine azi” (Calea spre sapiență).

              Într-o lume în care viața pare a fi mai importantă ca durată, iar confortul mai prețios decât cunoașterea, în poemul Ceea ce ne aparține, omul chemat dincolo și aflat pe ultimul său drum, spre acolo, el,  cel ce a strâns o viață pentru a avea când va  avea nevoie, află de la  bunul Dumnezeu că, de fapt, singurul lucru care-i aparține lui au fost doar amintirile, iar acestea sunt imateriale. Deci valiza cu care pleacă el pe ultimul său drum este goală: „Din ce  avut-ai, pe pământ,/doar amintirile mai sunt…/Doar ele ți-au aparținut/din ce-ai crezut,tu, c-ai avut…/Și ele au fost, doar, ale tale,,/dar ele-s…imateriale”  (Ceea ce ne aparține) îi spune Dumnezeu, răspunzându-i la ultima întrebare.

              Planul ontologic se îmbină, în construcția poemelor, cu cel gnoseologic,  cu cel logic și cu cel deontologic: „ Să spui vorbe înțelepte. care înalță și ridică,/vorbe ce clădesc destine, nu dărâmă și nu strică…” (Decalog), într-o manieră necomplicată, uneori directă, explicită, alteori, doar sugerată. Ceea ce este important, în afară de mesajul  direct, tranșant, se  găsește în  construcția poetică bazată pe o procedură foarte atentă de găsire a cuvântului potrivit. Laurian pare că scrie cum îi vine – și cuvintele curg precum într-un pârâu limpede și bine așezat în matca sa -, de unde ar rezulta că spiritul militar, prin rigoarea sa, se găsește, ca metodă și ca realitate, și în actul creației. Noi credem că este mult mai mult. Poetul Laurian  are conștiința cunoașterii greutății și  responsabilității cuvântului pe care-l așterne pe hârtie sau pe ecranul  computerului. Cuvintele  nu îi vin pur și simplu, ci sunt căutate și alese în așa fel încât să genereze nu doar o formă normală perfectă, ca în logica matematică, ce ar trebui, ulterior, redusă la o formă normală minimă, transportoare de maximum de semnificație.  Cuvintele alcătuiesc, printr-o maieutică simplă generată de efectul de har, o formă potrivită, cea mai potrivită, pentru  un conținut  potrivit, pentru conținutul cel mai potrivit. În Eliberare, spre exemplu,poetul deși nu părăsește stilul direct (ci, dimpotrivă,îl menține, construcția fiind chiar într-un picior traheic), folosește, totuși, alternanța sugestivă râsul-plânsul.

              Întregul volum este alcătuit, deopotrivă, riguros și interesant, pe o plajă foarte largă, de la rigoarea rugăciunii și lucrului temeinic, făcut la dialog între inventatorul motocicletei și Dumnezeu, cel care a  inventat femeia,  spre exemplu. Jocul  de cuvinte, grija atentă în construcția logică: „Dă crezare,Doamne, necredinței  mele de a crede-n toate ce nu-s de crezut…”(Rugă), abjecta lipsă completă de orice morală a politicienilor: „Veniți! Veniți prin uzurpare, la cașcaval și la plăcinte!/Poftiți! Poftiți la guvernare călcând, și-acum,peste morminte!” (Chemare), haimanaua politică, găselnița  celor care se adaptează la împrejurări ( De unde,  dom-le, bălegar?), dar și prietenia, familia, respectul valorilor și demnității, onoarea și alte calități și defecte umane sunt prezente în întregul volum prin mijloace de expresie potrivite și foarte bine folosite.

              Poetul  trăiește intens în lumea în care trăiește. Cele cinci părți ale volumului ( Dialoguri  cu divinitatea, Politichia dâmbovițeană, Tăcerea copacilor.Țara de lângă mine, Viața cea de toate zilele) alcătuiesc  un areal care se asamblează temeinic în realități deopotrivă  sublime (Valorile umane) și dramatice (realitățile extrem de dureroase, de tragice ale României  din ultimul sfert de veac). Laurian este un poet căruia îi pasă. El nu trăiește în abstract, nu caută construcțiile ininteligibile, pentru că așa ar fi la modă,  metaforele-cu orice-preț, simbolurile cusute cu simboluri, ghicitorile în virtual,  nici capcanele  semantice, ci în lumea noastră reală,cu tot ce are ea frumos sau mai puțin frumos, durabil sau efemer. Scrierile sale sunt acordate în viață, în realități și în universul dinamic al cuvintelor care transpun imaginile acestor realități în trăirile oamenilor, în universul minunat al familiei, al prieteniei, al locurilor în care trăim, Buchetul de roze, Cântec pentru Irina,Copacul…sunt astfel de scrieri.

              „De-aș putea născoci un ocean de idei/și-aș putea intui urma fraților mei, care-au fost mai bătrâni, mai tăcuți și-nțelepți,/ mai smeriți, mai umili, cumpătați și mai drepți,/ cine-au fost, ce-au făcut…și ce urme-au lăsat/pe pământ cât au fost…și pe unde-au umblat…/ce-au durat cât au fost…și cu ce s-au trudit…/și ce chinuri au tras…și ce mult au muncit/să ne fie mai cald, să ne meargă din plin,/ să avem ce mânca, să ne fie senin,/să avem  ce-mbrăca, ce-ncălța, ce citi…/. De-ai putea să îi vezi, de-ai putea să îi știi/ am fi,oare,la fel, tot zăluzi și buimaci?” (De-aș putea…). Unele versuri vin din trăiri  puternice, din întrebări extrem de grave, din neliniști cumplite. Altele sunt pasteluri pe suflet cu frumosul iz al toamnei (insomnie de toamnă). Altele țin  de însușirile umane, așa cum sunt ele, pentru că nimic din ceea ce este omenesc nu poate fi străin omului, fie el și poet. De acea, uneori, nu înțelegem tăcerea maestuoasă a copacilor…„În marea  noastră hărmălaie, tăcerea lor e nefirească/și ne mirăm de-a lor răbdare ce-ncearcă să ne-ademenească,/iar ei, ca ultim privilegiu, atunci când, sigur, ne vom duce,/ne răsplătesc cu o coroană, un pat-cosciug… și,poate, o cruce”. (Tăcerea copacilor).

              Toate poemele scrise de Laurian spun ceva, atât explicit, cât și implicit. Fără să fie încifrate, ele descifrează, fără să fie explicite, ele explică, fără să fie meditative, ele meditează. Fără să fie polemice, ele taie, ca briciul. Dar, mai mult decât orice, ele construiesc. Chiar și acolo unde mersul vremii a lăsat numai ruine.

              Îl întrerup pe generalul Gheorghe Văduva, o, ce curaj, și fac o destăinuire, cu contraamiralul Eugen Laurian mă cunosc și eu, de la distanță, lui îi datorez, dar nu spun cum, după mulți ani de la lăsarea la vatră, eu un subofițer, cu stagiu militar obligatoriu la Someșeni-Cluj, sunt astăzi, datorită domniei sale – și-i mulțumesc, lui și colonelului Vișan Liviu, președintele Asociației Scriitorilor Rezerviști, fost elev militar a lui Mihai Bejinaru, membru al scriitorilor militari în rezervă…

              Ultimul dintre poemele conținute, scrie în prefață Gheorghe Văduva,  puse în acest volum – Cale spre sapiență- este un omagiu adus cîpitanului, cel care nu părăsește niciodată nava. Sau cel care o părăsește ultimul. Este vorba de căpitan-comandorul Alexandru Dumbravă, comandantul distrugătorului „Regina Maria” și al Escadrilei de Distrugătoare. Un căpitan care nu și-a părăsit nava, nici chiar atunci când a fost nevoit să o predea. „Eu voi rămâne acolo, pe comandă/cât flutură, la vergă, TRICOLORUL” (Supremul sacrificiu). Bravul căpitan a preferat sacrificiul suprem. În onoarea Țării, a Marinei și a echipajului său.

              Acest volum, își încheie spusele generalul, are darul de a readuce frumosul, realismul autentic, sublimul și valoarea, ca temelie a actului creației, din nou acasă”

    În postfață la carte. Anananie Gogniuc continuându-și gândul mai înainte început, constată și dânsul în încheiere despre carte și autor „Are o abordare atît de polisată, încât îl consider a fi  un poet clocotind în devălmășia talentului. Plăcut ca om, plăcut în poezie, l-aș ridica la gradul de amiral al poeziei  românești cu această OPERA OMNIA, chintensență a tot ce a trăit într-o viață… deloc boemă. Și am o dilemă: nu-i așa că nu te vei opri aici, cu scrisul, distins scriitor?

    Ca cel care și eu mă gândesc la Ziua de mâine, ceea ce scrie revista Formula /As, iarăși Formula, nr,1518, din mai 2022,mă entuziasmez cum o tânără din România este selectată la Academia „West Point” din SUA, mai pe larg, despre asta,  scrie săptămânalul de la București  ca să ne bucure: „O elevă a Colegiului Național Militar „Dimitrie Cantemir” din Breaza a fost selectată, în acest an, să urmeze cursurile prestigioasei Academii Militare „West Point” din Statele Unite ale Americii. Plutonier adjutant Ingrid Vârlan a fost acceptată la faimoasa instituție  militară în urma  unui proces de admitere bazat pe criterii foarte selective. Ingrit  a trecut nu mai puțin de 12 teste, înainte de primirea acceptului final. Conducerea Colegiului Militar ”Dimitrie Cantemir” susține că Ingrid Vârlan este apreciată ca unul dintre cei mai buni elevi ai liceului, a reușit să-și împartă timpul între orele la clasă, activitățile extracurriculare, pregătirea militară, proiectele Erasmus. îndatoririle de elev gradat, voluntariat și dezvoltare personală, ceea ce înseamnă, și în perspectivă,   corpul ofițerilor superiori ne este asigurat.

    Ion N. Oprea Iași. 14 mai  2022



    Abonare la articole via email

    Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

    Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați.

    Drept de autor © 2009-2022 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
    Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
    Server virtual Romania

    Statistici T5