Veronica PORUMBACU

Opera:
– Visele Babei Dochia, (versuri, 1947);
-Umbra Negoiului, (versuri, 1947);
-Umbra orașului, (versuri, 1947);
-Umbra omului, (versuri, 1947);
-Ilustrații, (versuri, 1947);
– La capătul lui 38, (proză, 1947); 
– Mărturii, versuri, 1951);Versuri militant-proletcultiste, de evocare a trecutului de suferință al poporului
– Prietenii mei, (culegerile de versuri, 1953);
– Ilie Pintilie, (culegerile de versuri, 1953);
– Generația mea, (versuri, 1955);
– Lirice, (antologie de autor, 1957);
– Întreg și parte, (1959);
– Din lumea noastră, (1960);
– Diminețile simple, (1961);
– Poezii, (1962);
– Memoria cuvintelor, (1963);
– Drumuri și zile, (1969);

Veronica Porumbacu a scris foarte mult; cantitativ, opera sa poetică însumează mii de poeme. Dar între poeziile publicate la debut în Ecoul şi între poemele rămase numai combative, de după 1950, e o mare diferenţă. Temele şi tonurile poeziei ei erau elegiace, stranii uneori, fantaste la un mod rafinat. Poemul Spre Cythera o spune simbolic:

„Eu n-am nici un filtru cu mine, din nopţi boreale,
Isolda trăia sub alte ceţuri, o ştii.
Pe ţărmul uzat de cuvinte, în noi dialecte carnale
Risipesc în nisipuri un pumn de scoici străvezii.”

Ea făcea poezie din lucrurile mărunte care aveau raţiunea lor existenţiala fără a deveni minore pe plan estetic. Ca realizare, în opera poetică a acestei entuziaste, au devenit minore temele mari, prea mari, pentru care poeta nu avea suflu. Într-o lectură retrospectivă severă, primul volum ce depăşeşte interesul documentar în opera Veronicăi Porumbacu este de abia cel publicat în 1961, Dimineţile simple. Etnografismul pitoresc, entuziasmul pedagogizat, spaţiul contemporan al istoriei, netransfigurat, dispar ca elemente poetice; tonul devine altul şi îşi face loc în poezie un început de incertitudine.