Flămând şi peticit, în iarna grea,
Fără de vârstă şi fără de nume,
Un cerşetor, uitat de Dumnezeu, stătea
La margine de drum, la margine de lume.

Avea ani mulţi – le şi pierduse şirul,
Nici cum îl mai chema nu-şi amintea;
De foame şi de frig, îşi îngâna delirul:
„Fie-vă milă, oameni buni, de viaţa mea…”

Dar oamenii, grăbiţi, nu-l auzeau,
Înapoindu-se spre case de la treburi;
Şi-n zloată, în genunchi, nu-nţelegeau
Ce-ngaimă acel om în aste vremuri.

Din plasa ei, o bătrânică, doar,
Se-apropie şi-i rupse-un colţ de pâine,
Când, zgribulit şi costeliv, pe trotuar
Veni, dintre tramvaie şi maşini, un câine.

Cu ochii trişti şi umezi, privi la cerşetor,
Neîndrăznind să-şi strige foamea, fără glas;
Parcă înţelesese că bietul muritor
E şi el, printre oameni, un câine de pripas.

Ochii li se-ntâlniră… Şi-atunci, sărmanu-acel
I-ntinse pâinea toată, chemându-l s-o consume;
Venind, pribeagul câine rămase lângă el,
La margine de drum, la margine de lume.

Florin Bălănescu