Cuvânt rostit la aniversarea zilei de naștere a poetei Lucia Olaru Nenati. Primit pentru publicare: autor, poetul botoșănean D.M.Gaftoneanu, 20 febr.2014
Editor: Olivian Ivaniciuc, 20 febr.2014

Stimat auditoriu,

Prieteni ai Revistei de cultură ,,Luceafărul”

De o bună bucată de timp sunt prins în mrejele unei dileme din care mă tem că nu pot ieşi de unul singur- încă nu m-am lămurit care dintre aceste două ipostaze ar putea fi mai tristă pentru un oraş cu resursele şi tradiţiile culturale ale Botoşaniului: prima, să aibă o masă amorfă şi lipsită de reacţie de intelectuali yesmeni şi sicofanţi sau a doua, să aibă oameni de mare valoare pe care să nu ştie sau, culmea, să nu vrea, pur şi simplu, din diverse raţiuni, să îi pună la treabă. Din fericire, până când mă voi dumiri eu, urmărind punctul de vedere avizat al oficialilor de sus de tot, se pare că suntem o zonă ferită de asemenea calamităţi şi, mă bucur să constat că nu ne aflăm în niciuna dintre aceste două situaţii. Menţionez că, dacă voi fi acuzat cu probe clare de remarci pline de sarcasm, nu mă voi apăra şi nici nu voi aduce nici un fel de contraargumente. Revin la motivul reuniunii de azi şi anume ziua de naştere a distinsei poete Lucia Olaru Nenati, din care, asa cum reiese din interviul „Scriitorul, destin şi optiune”, interviu de acum câţiva ani pe care domnia sa l-a acordat acordat scriitorului Petruţ Pârvescu, voi cita un scurt pasaj despre rostul scriitorului: „să încerce să lumineze, să aprofundeze marea taină a Fiinţării, decelând ceea ce depinde de voinţa sa, de cele programate aprioric de Marele Programator a tot ce există. Asta e ceea ce avem de făcut în cursul vieţii noastre, să aducem cât mai mult faptele noastre în acord cu linia principală a destinului.”

Modesta mea percepţie îmi sugerează, am mai spus-o, că şi în economie, şi în literatură, în peisajul postdecembrist s-a purces de la închistarea cu iz de Siberie la haosul şi haiducia Vestului sălbatic, iar urmările profund nefaste se vor vedea pentru multe generaţii de aici încolo. Deseori am zâmbit amuzat citind fugitiv comentariile-miasme ale unor confraţi cârcotaşi de profesie, confraţi în ghilimele, în legătură cu „strădania” doamnei Nenati de fi la „kilometrul 0” al tuturor lucrurilor, personaje cărora nici că le putea găsi un raspuns mai savuros: ”Dar vai de lumea care nu mai ştie/ Să-şi  recunoască sufletu-n poeţi./ Nu-i lume dar, ci-i o menajerie/ Plină de şerpi râioşi şi… porci mistreţi!”

Chiar dacă nici Botoşaniul literar nu este scutit de tensiuni, frământări şi ciocniri între Scyla eminesciană uşor conservatoare (pe care o asimilez umoristic cu Partidul Căii Juste de pe malurile Bosforului!) şi Caribda liberalismului x-zecist, parafrazându-l fin pe Fidel Castro (cu care, în paranteză fie spus, am un motiv de mare-mare mândrie să fiu născut în aceeaşi zi!) proclam: Lupta continuă, victoria e aproape! Victoria noastră, evident! Cum, care noi???

Urmărind distrat lista personalităţilor care au venit pe lume pe 20 februarie: Carl Czerny, muzician, pianist virtuoz austriac; Ludwig Eduard Boltzmann, fizician şi matematician austriac; Eugen Barbu, scriitor, scenarist, publicist român; Robert Altman, regizor american; Sidney Poitier, actor american; Mircea Maliţa, scriitor, matematician şi diplomat român; Peter Strauss, actor american; Grigore Leşe, interpret român de folclor; Cindy Crawford, fotomodel, actriţă americană, am remarcat că, surprinzător sau poate, nu, ştiam câte ceva despre ei, îmi păreau apropiaţi, oarecum familiari. Aşa o fi tiparul nescris al tuturor celebrităţilor zilei?

Am impresia şi aici glumesc, desigur, că, de la aceştia, sărbătorita noastră de astăzi a preluat cu abilitate câte un pic din caracterul fiecăruia, dar, prin poezie, articole şi lucrări, cele mai multe în comun le are, după cum prea bine ştim, totuşi, cu Marele Mihai Eminescu.

În încheiere, catrenul umoristic (atenţie, trebuie decriptat!), dedicat revistei „Luc(i?!)afărul” cu urarea de „La mulţi ani cu sănătate!” adresată călduros d-nei LUCIA OLARU NENATI:

Chiar Luc(i?!)afărul, se pare…

„Om de geniu este cel ce râde de el însuşi. De aceea un geniu nu poate fi rău…” (Mihai Eminescu)