(Soarele dă să apară, se ridică lent, ca o lumină în scenă. Ciocârlia urcă în văzduh…
Vântul se aude într-o armonie ca un sunet de fundal. E o doină caldă, pătrunsă de dor.)

Ciocârlia oftând din înălțimi albastre,
Cântă ce-a fost și ce n-a mai găsit
Pe câmpia dorului cu umbre sihastre,
Unde pașii dragi s-au stins, s-au risipit.

(Se aude vântul. Ciocârlia se apleacă spre plugarii triști, care plâng pe cărări rătăcite…)
Trilul bate-n dor ca-n frunza de mălin
Și-l poartă-n zbor spre întâlniri uitate,
Unde iarba verde plânge, la râul lin
Al pădurilor pârjolite, seci, uscate.

(Pauză. Aripile rămân întinse, în plutire.)
Pe câmp întins, sub cerul fără margini,
Ciocârlia-nalță trilul ei de dor,
Grânele foșnesc în valuri lungi și largi,
Semănate-n suflet, ca un vis ușor.

(Tril de ciocârlie; își întinde aripile a tristețe.)
Dorul răsădit în brazda primăverii
Se-nalță-n spice galbene și fierbinți,
Secerate, la gândul ce-i uitat tăcerii,
Snopii de iubire-s purtați de părinți.

(Ciocârlia se ridică, apoi mai coboară. Vocea devine mai gravă.)
Snopii de dor, legați cu fir de jale,
Purtați la brâu, de cea ce-a fost visată.
În miez de vară sub soarele-n arcade,
Ca semn că iubirea n-a fost uitată.

(Soarele cade încet spre Apus, Ciocârlia se apleacă spre pământ.)
Dar, iarba lăcrimează în rouă de seară
Și cântul ciocârliei se frânge-n ecou,
Când dorul se-ntoarce ca o primăvară,
Pe câmpul pustiu din sufletul său.

(Cortina dă să se strângă. Trilul devine rostită cu speranță. Ciocârlia se ridică.)
Și-n trilul ce urcă spre cerul senin,
S-aude chemarea din vremi ce-au trecut.
Dorul e-n grâu și vântul e destin,
Iar ciocârlia e mitul renăscut. 

13 Mai 2025
J.T.