Cândva cireşii din grădină
Erau locul de plimbare,
Loc de umbră şi lumină,
Cu ferestrele spre soare.

Acolo-ncepea povestea,
Care nu se mai sfârşea,
Acolo ne prindea şi vestea,
Infinitul ne găsea.

Nu pot întreg explica
Tot miracolul trăit,
Dar ştiu că pe-atunci avea
Cireşul…fruct îndulcit…

Ştiu că-n crengile bogate
Mă simţeam nemuritoare,
Culegând cireşe coapte
Şi-ncărcându-mă de soare.

Nu există loc mai drag
Ca al cireşilor crengi,
Ele sunt un fel de prag,
Dintr-un cer ce-l tot culegi…

Eu nu culegeam doar boabe,
Ci un fel de matcă-anume,
Tot din care viaţa-mi soarbe
Şi nu ştiu să-i spun pe nume…

Miere, suc, parfum, culoare,
Într-un joc fără sfârşit
Cu cireşele în care
Viaţa mea s-a odihnit.

Şi din boabe am păstrat,
Să-mi ajungă până-ncoace,
Iar cireşul de-altădat
Boabe-n suflet şi azi coace…