Cireşul îmbrăcat în flori
Ca pentru-o zi mult aşteptată
Era lumina unor zori
Şi bucurie-ntruchipată.

Acest cireş a legănat
Întreaga mea copilărie,
Cireşul drag din al meu sat
Şi cea mai mare bucurie.

Crenguţele pline de flori
S-au încărcat de fructe-apoi,
Cât l-am avut, de-atâtea ori
Ne-a dăruit al său altoi.

Cireşu-n braţe m-a purtat
Şi m-a-ndulcit cu rodnicia
Din fructul mic şi prea bogat,
Cum e şi ea, copilăria…

Cireşele ne însoţeau
În lungi vacanţe, pe la geam,
De cum în soare se coceau,
De-ndată noi le culegeam.

Acolo-n frunze de cireş,
Stând între crengi cu fructe coapte,
Simţeam că nu pot să dau greş,
Că nu trăiesc pe jumătate.

Nu pot descrie fericirea,
Nici libertatea ce aveam…
Cireşu-şi împlinea menirea
Când rodu-i dulce culegeam.

Vacanţă el ne strecura
În boabele parcă pictate,
Când mâna spre ele-ntindeam
Eram în rai şi mai departe…

Ne apăra cireşul drag
De toate clipele mai grele,
Ne cobora până la prag
Şi ne urca până la stele.

Cireşul meu ca un bătrân,
Ajuns acum… ca un bunic,
Mă face să vreau să rămân
În dosul vieţii câte-un pic.

Şi dup-atâţia ani aş vrea
La colţul casei să mai fie,
Să înflorească şi să dea
Cireşe ca-n copilărie.

Dar nu mai poate el rodi,
Căci trupul său e prea uscat
Şi-oricât de mult aş mai dori,
Timpul s-a dus cu-adevărat…

Timpu-a trecut şi peste el,
Cum a trecut şi peste noi,
Dar ne iubeşte tot la fel,
Cu lemn puţin şi umeri goi.

Azi dragul meu cireş rămâne
Trunchiul copilăriei sfinte…
Şi simt că parcă el îmi pune
Cireşe încă… în cuvinte.