Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Constantin Iuraşcu-Tataia

OPREAINPrimit pentru publicare: 24 mai 2016
Autor: Ion N. OPREA, Membru Fondator de Onoare al Rev. Luceafărul(Bt)
Publicat: 24 mai 2016
Editor: Olivian IVANICIUC

 

 

Constantin Iuraşcu-Tataia

                                 Cum se duc zilele, anii…

La împlinirea vârstei de 85 de ani, Constantin Iuraşcu-Tataia a scos de sub tipar, Editura PIM, Iaşi, 2014, volumul de versuri, în majoritate epigrame, intitulat “8 decenii şi juma-”,, , colaborator al său un alt priceput şi încercat umorist, care a realizat şi coperta, Eugen Deutsch, tot împreună şi  selectarea graficii, ginerele autorului, Anghel Ioan Mihai Jakotă, asigurând integral finanţarea cărţii, câteva zeci de catrene şi poezii,  din cele peste 5000, câte “le-a comis de-a lungul existenţei sale terestre”, să “le judece lumea”…

Pornind de la moto-ul autobiografic, “Prunc pe lume apărui/ La-ntîi martie-n Vaslui/Şi-am ajuns a însuma/ Opt decenii şi Juma-”, cu o “Mărurisire” evocatoare a anilor străbătuţi, de când “era băietan şi elev de liceu în oraşul natal”, unde s-a molipsit de morbul versului pus mai ales în ce se cheamă epigrama, până s-a lipit la Iaşi de cenaclul de umor patronat de fostul ziar “Flacăra Iaşului” care a devenit “Academia Liberă “Păstorel” Iaşi”, într-o “atmosferă de emulaţie cenaclieră” care îl face pe Eugen Deutsch să-i zică “Prea Cititului umorist”: “…Tumultos, îşi mânuieşte pana/Aşa ca…biciul unor urători,/ Trudind să nu-şi încetinească goana;/Atunci când trece prag, marcat de har,/ I se cuvin cununile de flori…/ Acum aştept…să-l văd şi CENTENAR!”

Urări asemănătoare îi fac fericitului aniversat şi alţi  colegi preţuiţi, Vasile Larco, George Petrone, Ica Ungureanu, Dan Norea, Petru Ioan Gârdea, Vali Slavu, Valentin David, Nicolaie Bunduri, care îl văd pe cel cu “mărţişorul”, ca pe unul care este “Tataia”, “Nemritorul!” şi-i urează “La mulţi ani!”

Glasul cu versul încurajator al prietnilor îi aduc lui Tataia din amintiri ceea ce mai spunea tot cu astfel de stihuri un Cincinat Pavelescu căruia chiar el, Tataia, îi dedică catrenul pe care îl pune în placheta realizată, p.38: “Lumea poate să-l aclame/C-a lăsat în urma lui,/Strălucite epigrame,/Dar şi epigoni  destui”.

Iar pentru sine şi semenii săi, pensionarii, descrierea destnului care ni-l fac guvernanţii: “Ai prestigiu prin etate/Dar o implicare slabă:/Ce folos că ştii de toate/ Însă nimeni nu te-ntreabă!”

După o suită de rondeluri, care mai de care cu ţintă precisă, ce trimit la ce tataia a crezut toată Viaţa că este “neimplicarea”, “mediocritatea”, “politeţea”, “senzaţionalul”, “eludarea”, dar şi “vacanţa”, starea “reflexive”  şi de “factotum”, citându-ne “Balada viticolă”, pe aceea cu “Iedera şi camelionul”, într-o postură de trimf deplin, cum nu l-am văzut niciodată, că am locuit aproape împreună, bloc faţă-n faţă şi la acelaşi loc de muncă, “Ziarul de Iaşi” şi “Monitorul”, îi citesc din aceeaşi plachetă versurile intitulate “Catren de final” şi plasate chiar acolo, sfârşit de carte: “Tataia a-mplinit deja/Chiar opt decenii şi juma-/Şi cum îl ştim că e ştrengar/Se cam visează centenar”.

Am înţeles, erau o intuiţie colegială, de încurajare, Tataia, după câte ştiam, demult purta în sine un aparat electric care îl stimula şi-l făcea să spere pozitiv, dar nu prea mai cobora scările la soare, căci şugubăţ din fire, pus pe şotii, ca în “Mărturisirile” despre care am vorbit, iată ce ne adăuga pe coperta IV a volumului său împreună cu fotografia sa pe care, cu regret nu o putem arăta, dar ar merita să o avem fiecare dintre amici lui: “Spun tuturor, să mă-nţeleagă/Că soarta nu m-a răsfăţat:/ Pîrlit am fost o viaţă-ntreagă/ iar azi sfârşesc încinerat!”

Nu s-a întâmplat în 2014. După încă doi ani, într-o totală tăcere pentru mulţi dintre noi, “ştrengarul”, am aflat mult mai târziu, că aşa e cu socializarea în zilele noastre, plecase nu incinerat, ci înmormântat la cimitirul Eternitatea, nu la Vaslui, la Iaşi, Dumnezeu să-l odihnească în pacea care i-a plăcut toată Viaţa…

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 25 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5