Corăbiile negre

Privesc din depărtare, pe marea tulburată,
Corăbii negre care cu ele duc în larg
Amoruri ne-mpăcate pe-o rută-ndepărtată,
De nimeni neștiută – catarg lângă catarg.

Pierzându-se în zare, pe valuri tumultoase,
Încet își duc povara, de vânt împinse lin,
Aceste vase care-și știu clipele rămase
Sentinței dinaintea traseului marin

Pierind cu ele-odată orice speranță care
Mai poate ca să-ntoarcă din drumul lor sortit
Corăbiile care nu se mai văd pe mare
Și-s duse de acuma spre-un loc nebănuit.

Cum pescărușul știe să-ngâne jalea mării,
Neîmpăcat în sine, pe aripi el purtat
De briza ce îl poartă spre tainele chemării
A mării frământate de-amoru-i întristat

Ce a rămas în urmă de-acum sunt numai dânșii
Purtați de vântul mării ce-ngân-un dor amar,
La malul despărțirii, în negura cenușii,
A ceea ce doar fost-a un melos lapidar.

C-a spune poate nimeni n-a reușit v’odată
Întocmai a descrie amarul sentiment,
Când inima rupându-ți iubirea ne-mpăcată
Ți-a transformat menirea-n fiasco iminent.

Corăbiile negre de-acum vor fi uitate
Și vor lăsa în urmă nimic din ce a fost –
Păcatele arvunii iubirii adorate
Găsi-vor destinații ce lumii nu dau rost –

Căci toată lumea știe c-a lor încărcătură,
Ori întrebând în sine de tot ce este dus,
Este amorul nostru în simpla lui natură
Purtat de pânze albe spre visuri care nu-s.

Semnat: George Ciprian Bălan