Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Crăciun, de la Stelian Platon

De la Stelian Platon: SĂRBĂTORI FERICITE ȘI LA MUȚI ANI!

Crăciun

Aseară am vorbit c-un înger,
Ţi-am trimis prin el îmbrăţişări,
Iar pe zvon miraculos de fulger,
Se întorcea Isus de sărbători.

Ce cald era la tine-n suflet
Şi ce târziu ţi se făcuse-n gând,
Ne învelea aceeaşi taină
Şi albe crengi de iarnă fumegând.

Iluzii pribegite mai lovesc
Văzduhul înstelat, cu aripa lor,
În ruga noastră tot se mai rotesc,
Şi-mbătrânim, îmbătrânim de zor.

Noi visăm frumos, a sărbătoare,
Parcă plutind în sus pe o abscisă,
Când îmbătrânim şi tot nu doare,
Sângerând rana porcului deschisă.
25.12.10

De dragoste

Mocneşte soarele–n apus pe vale,
iar plopii-şi spală
fruntea netedă cu Lună.
Cad vrăbii de pe crengi de seară,
când armonii se rotunjesc
pe vechea mea chitară.
Pe buza ciuturii rănite,
coboară strigătul din mine
cu vârsta, de adâncuri absorbite
ca şoaptele în care
eu nu mai dau de tine.
Simt în aer aripi îmbibate,
frunzele sunt amorţite-n aşteptare,
un vânt se poticni
în jurăminte alterate,
şi căzu de-a dreptul din picioare.

18.12.10

Albatrosul rănit

Prea departe şi adânc ţipă-n beznă un albatros,
Ciugulind din valuri Luna, se roteşte-n amintiri,
Zborul lui planat atinge surâzând, valul spumos,
Aripile-i bat egale, cum bat ploapele-n clipiri.

Ţin pe puntea navei sparte, pe genunchi însingurarea,
Pun absenţa ta în prora şi brăzdez oceanul crunt.
Somnoroase mici meduze jalonează lin cărarea,
Navighez sub zări arcate şi le sorb timpul cărunt.

Nici nu e cântec mai trist ca siajul navei mele.
Trupul tău în falduri albe plutea-n ceaţă aşteptând,
Aveai pe cap tiară sfântă din tremurătoare stele,
Şi într-un palid chip de înger noi ne-am contopit plângând.

E doar ecou întârziat acest drum nestăpânit,
Şi tăcerea unde arde sfiosul albatros rănit.

24.12.10

Un strigăt

De-atâtea secole vă strig
cuvintele-s ca viespile cu ace;
luaţi aminte-i tot mai frig
când totuşi e prea multă pace.
Pe lângă noi,
sunt falsele cântare,
şi Iuda vânzătorul de Isus,
în turme ne va pune
la globalizare,
prin criză, spre economie-n sus.
Eu mai strig că lângă voi,
Prea-Vânzătorul vânzător n-aude,
pentru alte vieţi are nevoi,
tăindu-vă şi raţia de dude.

De dragoste

Mocneşte soarele–n apus pe vale,
iar plopii-şi spală
fruntea netedă cu Lună.
Cad vrăbii de pe crengi de seară,
când armonii se rotunjesc
pe vechea mea chitară.
Pe buza ciuturii rănite,
coboară strigătul din mine
cu vârsta, de adâncuri absorbite
ca şoaptele în care
eu nu mai dau de tine.
Simt în aer aripi îmbibate,
frunzele sunt amorţite-n aşteptare,
un vânt se poticni
în jurăminte alterate,
şi căzu de-a dreptul din picioare.

Te cânt dulce femeie

Eu te mai cânt dulce femeie
Şi te pândesc în vise inocent,
Goliciunea ta e aprigă scânteie,
Aprinde gând ascuns şi abstinent.

Mireasma ta pe trup lunecător,
E virtute a statuii feminine.
Pe arcuitu-ţi şold cuprins de dor,
Îmi rânduiesc mişcările creştine.

S-a rupt hotar fragil întunecos,
Dintre simţuri şi prostescul mit.
În ecoul visului de păcătos,
Muşc din fructul ce m-a ademenit.

Ruga asta de iertare ajunge,
Sub catifea de bolţi cereşti,
Iar sânul tău, femeie, mă constrânge…
Doamne spune-n care ceruri eşti?

Ultimat

Apasă pustiirea pe-atâtea răni ce dor,
Şi nu ne iartă Domnul că am muşcat din măr,
Zădărnicii de sânge întru folosul lor
Plătim de-o veşnicie pentru adevăr.

A câta tinereţe şi-a câta dimineaţă,
Îngerii plângând le-adună-n coşul lor.
Niciunde-i cerul ce ne-au promis în viaţă,
Şi înghiţim minciuna cu vis amăgitor.

Se-ntorc eroii noştri cu fruntea aplecată,
Cu lumânarea stinsă şi bezna moale în mână,
Arată arma ruptă din mâna destrămată,
Şi pentru ce s-au dus în schitul din ţărână,

Plâng munţii pentru noi şi apele sunt tulburi,
Iar crusta vremii crapă şi strigă peste noi:
De ce ignoraţi trăirea sub abuzuri
Şi laşitatea crasă în faţa noilor ciocoi ?

Toţi plătim cu anii aşteptări deşarte,
Cum fură ademeniţi şi părinţii noştri,
Ascetice iluzii şi idealuri sparte,
Presară-n presa lor şi ciugulim ca proştii.

Ne-au tăiat spitale, pensii şi chenzine,
Tremurăm când vine scadenţa la chirie,
Numai sunt reţete nici pentru aspirine,
Chirurgii au evadat că nu au bisturie.

Trageţi de pe faţă linţoliu întunecat,
Chiar dacă românul în imnul său mai doarme,
De-acuma nu mai are sens jalba în proţap,
De-acum va trebui sa trecem toţi la arme.

La arme toţi românii, acuma sau deloc,
Acum, real puteţi s-aveţi lupta voastră,
Minciună a fost atunci şi s-a tras în voi,
Căci românii au stat ascunşi pe la fereastră.

Mă tem că fiul spaimei vei putea rămâne,
Din umbra ta, măcar, nici n-ai să respiri.
Sub lespezi reci unde-o să merg ca mâine,
Mă tem că am să gem sub grele amintiri.



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 25 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5