Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

CREANGĂ ŞI EMINESCU – LUCRURI NESPUSE

CREANGĂ ŞI EMINESCU – LUCRURI NESPUSE
Autor, Pandelica RADEŞ

Propun spre publicare aceste amănunte legate de viaţa celor doi mari scriitori, în speranţa că ele vor ajuta la completarea şi cunoaşterea personalităţii acestora şi nu vor duce la scăderea prestigiului lor.

Decembrie 1877, când Creangă îi scrie lui Eminescu şi-l aşteaptă de sărbători: „Te-am aşteptat de Crăciun să vii, dar… beşteleu, feşteleu, că nu pot striga văleu, şi cuvântul s-a dus ca fumul în sus, şi de venit n-ai mai venit… Dar noi, adică Ienăchescu, Răceanu şi alţi muşterii pentru mâncărică şi băuturică, am tras un bairam de cel turcesc, cu vin grecesc de la Amira…”. L-a aşteptat Creangă şi Veronica, dar el n-a venit.

Acum, Creangă avea 40 de ani, iar la 36 de ani fusese scos din chilia de la Golia, în urma unui scandal de presă. În trei din cele şase ziare ieşene, Creangă era numit „ popa Smântână”. Diaconul mătăhălos, blond şi cu ochi albaştri avea o faimă neortodoxă din cauza deselor şi zgomotoaselor vizite prin crâşmele mahalalei sau ca rezultat al preocupărilor sale de a împuşca ciorile de pe turla bisericii.

Însă cercetătorii faptelor spun că alungarea din preoţie s-a produs din cauza tinerei sale soţii, Ilenuţa Grigoriu, fata parohului de la „40 de mucenici”, care se îndrăgostise de protopopul Iaşilor, ba chiar închiriase o căsuţă tainică unde trăia, lăsându-l pe Creangă cu fiul lor, Constantin.

În această situaţie, Creangă se instalează în camera din dreapta şi cerdac, în case din Ţicăul de Sus nr. 4 şi va trăi aici, 18 ani, până la moarte. În camera din stânga trăia o spălătoreasă împreună cu cele două fiice ale sale. Curând, mama spălătoreasă, împreună cu o fiică, pleacă şi se stabilesc la ţară, iar Tinca, a doua fiică, rămâne ţiitoarea lui Creangă. În 1879, Creangă cumpără această casă pe numele Tincăi Vartic, pentru suma de 40 de galbeni austrieci, el figurând în actul de cumpărare doar ca martor.

E greu de imaginat cum se mişca Ion Creangă prin bojdeuca sa, fiindcă era corpolent (1,85 m şi 120 kg). A ajuns la această greutate pentru că era un mare mâncăcios, fapt ce i-a adus porecla de „mâncăul” sau „burtuhănosul”. Prietenii spuneau că marele povestitor mânca 100 de sarmale şi o mămăligă cât roata carului la un singur dejun. Tot prietenii relatau că în drum spre Slănic, unde mergea la cură de…slăbire, a consumat la un singur dejun: „…o supă de bulion, un borş de pui, un eingemacht, costiţă cu mazăre, friptură la tigaie, friptură de frigărui şi o carafă din vin alb, vechişor”.

Timpul pe care Creangă l-a petrecut cu Eminescu a fost hotărâtor pentru destinul literar al acestuia. La îndemnul lui Eminescu, Creangă începe să aştearnă pe hârtie fabuloasele sale istorisiri. În anul 1876, Eminescu se ceartă cu gazda sa, poetul Samson Bodnărescu, ce avea case în spatele Mitropoliei, îşi ia cele două lăzi cu cărţi şi manuscrise şi, la invitaţia lui Creangă, se mută în Bojdeuca din Ţicău. Cei doi titani ai literaturii române au locuit împreună timp de cinci luni, perioadă în care Eminescu era văzut scriind în cerdacul casei sau odihnindu-se pe una din laviţe. Aici a scris Eminescu 22 de poeme, considerate de critici a fi cele mai luminoase din întreaga sa operă. Despre această perioadă, Creangă scria: „Nu pot să uit acele nopţi albe când hoinăream prin Ciric şi Aroneanu, fără pic de gânduri rele, doar din dragostea cea mare pentru Ieşul nostru uitat şi părăsit de toţi. Şi dimineaţa când ne întorceam la cuibar, blagosloviţi de aghiasma cea fără de prihană şi atât de iertătoare a Tincăi, care ne primea cu alai, parcă cine ştie ce nelegiuire am făptuit şi noi”.

Bojdeuca a fost construită în 1842 în mahalaua Ţicău a Iaşului de pe atunci, pe o coastă ce era a Bisericii „Bunavestire”. Bojdeuca, făcută din împletitură de nuiele pe care s-a bătut pământul, făcea ca vara să fie răcoare, iar iarna să ţină cald. Casa avea două camere, o tindă, un cerdac, iar duşumeaua era din pământ, ca şi soba cu pisicile.

După moartea lui Creangă, la câteva luni, Tinca se căsătoreşte cu un vecin ce avea o casă mai mare undeva mai jos, la două străzi. În această situaţie, Tinca „obloneşte” casa şi o lasă în paragină. Abia după moartea Tincăi, Constantin Creangă, ajutat de prieteni, răscumpără casa, o renovează şi, la 15 aprilie 1918, Bojdeuca devine muzeul „Ion Creangă”.



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 2.569 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5