Valerian Răcilă s-a născut la 13 mai 1953, la Iași, a copilărit la Vatra Dornei, a mai locuit la Botoșani și s-a stabilit la Sighișoara, unde domiciliază în prezent. A absolvit Facultatea de Psihologie-Sociologie a Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași, după care a fost actor la Teatrul Mihai Eminescu din Botoșani, între anii 1979 și 2002. Cântă blues încă din liceu și a editat două albume, fiindu-i atribuit supranumele „SirBlues”. Despre fenomenul hippie, care a luat ființă în Statele Unite la începutul anilor ’60 și apoi s-a răspândit în multe țări, mi-a vorbit într-un interviu realizat la 5 februarie 2000, la Botoșani.

– Te salut, Vali Răcilă!
– Și eu te salut!

– Am venit la tine pentru că ai fost unul dintre exponenții mișcării hippie de la noi de acum mai bine de 30 de ani; e corect?
– Majoritatea celor din generația mea am fost hippie în sufletul nostru, dar, alegându-ne adaptările locale, aș defini acest mod de viață mai degrabă nonconformist, în primul rând, și, în al doilea, lozinca principală – „flower power” [„puterea florilor”] sau „love the flowers” [„iubiți florile”] – s-a transferat foarte repede și ușor în sectorul muzicii, în așa fel încât marea majoritate a hipioților au fost strâns legați în jurul muzicii.

– Filozofia aceasta fiind din import, ce anume te-a atras la vârsta aceea?
– Aveam mai puțin de 17 ani. În primul rând, ce puteam afla noi despre ideile hipioților? Adică, despre o prietenie și o întrajutorare veșnice, despre un mod de viață liber. Pe noi, ne frământa foarte tare de ce nu puteam face ceea ce nu puteam face: de ce nu puteam să ne plimbăm, să cunoaștem alți oameni și alte locuri, de ce nu puteam asculta genurile muzicale care ne interesau, de ce nu puteam purta părul lung – și-mi aduc aminte că, după ce am terminat liceul și am ajuns student, umblam aproape pe ascuns pe străzile Iașiului și, când vedeam un milițian, făceam repede cale întoarsă.

– Ce anume făceai ca hipiot?
– Nu făceam nimic altceva decât să mă îmbrac altfel ca majoritatea celorlalți, să ascult altă muzică, să gândesc altfel, să iubesc altfel – vizavi chiar de colegii de generație, nu numai față de establishment.

– La originile sale, fenomenul presupunea influențe ale religiei indiene și droguri; care dintre acestea te-au atins?
– Nimic din ele; adică, muzica lui Ravi Shankar, de exemplu, a ajuns foarte vag și străveziu până la noi, pentru că eram deja mai înrădăcinați în fenomenul de viață care se cheamă blues.

– Ai avut legături cu mișcarea din America, de pildă? Câte dintre episoadele de acolo au ajuns până la voi?
– N-am avut niciun fel de contacte în afara cunoștinței unui american în parc la Vatra Dornei; evident că eram curioși, pentru că vedeam tot timpul la televizor ce periculoase sunt drogurile și ce rău e capitalismul, care era mereu „cu un picior în groapă”. Și l-am întrebat pe american: „Te-ai drogat vreodată?” Iar el mi-a răspuns: „Am încercat o dată, dar trăirile pe care le-am avut n-au fost în măsură să mă determine să continuu și m-am lăsat.”

– Acum, ești actor la Teatrul „Mihai Eminescu” din Botoșani, iar această profesie presupune o oarecare boemie; și din acest punct de vedere – dar nu numai – te mai consideri hippie?
– Da! Cred că abia acum încep să devin cu adevărat hippie, adică am ajuns la un mod de viață aproape primar; renunțăm, fără să vrem, la binefacerile civilizației – din anumite motive, pe care o să le discutăm, poate, altcândva, altfel…

– Cum ai fost și cum ești privit astăzi ca hippie?
– Nu-mi spune nimeni cum mă vede sau cum sunt privit, dar, probabil, mă socotesc un tip aiurea – și pentru muzica pe care o ascult și pe care o cânt, și pentru hainele pe care le îmbrac, și pentru toate minunile pe care mi le atârn de gât, și pentru faptul că am trei copii, dar nu sunt un familist precum ceilalți colegi ai mei.

– Tânjești după spiritul acelor timpuri, care parcă plutea în aer?
– Nu știu dacă aș fi aderat întrutotul la mișcarea asta. Există un film ce se cheamă Hair, în care apar primele comunități hippie pe peliculă; e acolo o secvență în care li se împarte tuturor drogul LSD, folosit la vremea aceea drept natural, chiar foarte bun. Eu nu cred în chestia asta.

– Întrevezi vreo șansă a revigorării mișcării – la noi sau în altă parte?
– Atât timp cât e vorba de droguri și de povești de acest gen, eu mă fac arici; aș spune că mai bine ar fi să nu se întâmple. Dar, pentru toate celelalte, da. Dacă fenomenul hippie ar putea fi asimilat cu „open-minded” [„deschis la minte”], ar fi de dorit să continue.

– Îți mulțumesc pentru aceste minute petrecute împreună.
– Mi-a făcut plăcere!

Florin Bălănescu